Optimistul Ion

Odată cu dimineața a început și ploaia, acea stropitură rece de iarnă, care pătrunde în oase și lasă urme de nămol în suflete, o ploaie tristă, rece, nemiloasă. Gheorghe deschise ochii și își privi tavanul crăpat de timp și murdărit de fumul ce venea din soba veche.

„Încă o zi nefericită, încă una fără sens, fără urmare, fără nici cea mai mică alinare.” se gândea Gheorghe încă amețit de somn.

– Mărie! Mărie, unde ești femeie? dudui vocea lui, cu iz jilav, o voce de stăpân de sclavi, acea voce hârâită ce umilește și irită.

Nimeni nu-i răspunse, doar picăturile de ploaie îi rânjeau de afară. Erau nepăsătoare. Gheorghe ridică tonul și-și înteți efortul de a se face auzit:

-Fă muiere, unde-s hainele mele? Unde ești Marie? N-auzi? Ești surdă?

O pală de vânt răscoli nucul din grădină rupând câteva crenguțe. Pătrunse apoi pe hornul casei, aducând cu ea în cameră mult praf și fum. Era singurul răspuns pe care-l primi Gheorghe.

Încet, singurătatea îi cuprinse sufletul. Nu era om rău, nici aprig precum Izmail, vecinul lui, din neamul de tătari ce ajunsese în sat în urmă cu trei generații. Nimeni nu știa de unde au venit și mai ales de ce s-au oprit tocmai în acest sat. Acum, o mulțime de Izmaili și Ismaili mișunau peste tot de nu mai știai care al cui este. Chiar dacă majoritatea aveau carte, ei se rezumau la știința de a buchisi știrile și mai ales rubrica mortuară din singurul ziar care ajungea în sat.

Dar, tot vecinul lui Gheorghe e cel mai cunoscut Izmail din sat. La ultimul recensământ, când au sosit funcționarii la el în poartă, l-au întrebat de nume.

A răspuns simplu:

– Izmail, al lui Izmail.

Nevrând să greșească, „socotitorul de capete” (cum i se mai spunea în sat celui care venea de la centru să facă recensământul – un grăsan chelios, cu barba sură, mereu îmbrăcat cu haine dintr-o țesătură gri și aspră precum pânza de sac) a întrebat pentru mai multă siguranță: Cum se scrie Izmail, cu „z” sau cu „s”?

– Cu „i” fuse răspunsul tătarului, ce a plecat apoi în casă, la ale sale rânduieli.

Acum, Gheorghe văzând că-i singur își căută cu sârg hainele răsturnând totul prin casă. Până la urmă le găsi aranjate și puse frumos pe laviță. Supărarea și necazul nu i-au trecut defel nici după ce s-a îmbrăcat. Pentru el era o zi nenorocită, de-i venea să se spânzure. Oricum, ce-ar pierde dacă s-ar atârna de nuc? Doar alte zile la fel de proaste ca și asta.

Ca de obicei, când ajunse cu gândurile aici, mâna lui Gheorghe dresată în anii lungi de antrenament, căuta deja în fundul unei lăzi mari sticla de mahoarcă, cea care-l făcea să treacă mai ușor prin viață. Dar astăzi, ghinionul fu neîndurător. Ultima sticlă era goală. Bani de crâșmă nu mai avea și nici să bea pe datorie nu mai putea, că nu avea muncă plătită.

Încet-încet disperarea îl cuprinse. Ce va face? Se va duce la Izmail? Nu, că ăsta n-are băutură, își spuse el în gând. Și nici nu prea vorbește, așa că nu poate fi o idee bună.

Bălțile reci începeau să muște din zăpada plină de praful și mizeria zilelor trecute. Închise ochii și ascultă cum curge apa prin burlane, prin găuri și cum picăturile își fac urmași căzând în bălțile bolnave.

În întunericul din mintea sa, Gheorghe auzi un glas, sau poate o părere. Era prea vesel și voios pentru aceste timpuri de mizerie. Oare cine o fi? Deschise ochii, se duse până la poartă. Privi de-a lungul ulucilor aranjați intr-o linie aproximativă de-a lungul străzii. Era Ion.

Daaaa… cine altul să fie. Ion era mereu vesel și fericit. Niciodată nu se plângea de nimic. Realiză atunci că Ion este exact ce-i lipsește, un om voios care să-i readucă buna dispoziție. Oare cum o putea să râdă și să se bucure chiar și astăzi când erau obidiți de cel mai rău an din ultimul secol? Și Ion cânta.

Își aduse aminte, că azi e ziua lui. Astăzi e sfântul Ion. Ce noroc au unii, se gândi cu ciudă Gheorghe. „După ce că e tot timpul vesel, tot el are parte de o zi specială în viața lui. Care-i secretul de-i merge totul bine și mie numai rău?”

Când Ion trecu prin dreptul porții, fu oprit de vocea hârâită a lui Gheorghe:

– Ioane, s-ar zice că-ți merge bine.

– Da, îmi merge, așa sunt eu optimist.

– Spune-mi și mie Ioane, cum să fac. Viața mea se scurge goală, fără sens, fără bucurie, totul în jur e negru și mohorât, cu Maria ce să spun, nu-mi aduce nicio bucurie. Totul este fără rost. O zi mai nenorocită ca asta nu există. Mai rău de atât nu se poate!

– Să-ți spun un secret, Gheorghe?

– Da, cum să nu.

– Mai rău de atât se poate!, zise Ion izbucnind într-un hohot de râs.

Apoi, plecă lăsându-l năuc pe Gheorghe în poartă.

Tu cine ești azi, Gheorghe sau Ion? Cum e ziua ta?

Autor text: Răzvan

De același autor: Trepte spre Cer, File de Lumină, Vise de Înger