Glasul Timpului
Curgerea timpului si trecerea omului se aseamana prin aceea ca ambele se petrec la fel de repede… insa, pe cand, prima lasa intotdeauna urme, cealalta prea arareori…
Vanturile destinului ne poarta pe fiecare dintre noi peste orizonturile devenirii si, intr-o buna zi, vom gasi un petec de speranta in care sa ne infingem radacinile, spre a rodi fructul fiintei noastre. Dar cate tinuturi ale deznadejdii trebuie strabatute, pana la acel petec de speranta?
Ca dupa orice trecere, ca si cea a timpului, raman doar urmele… urmele trecerii lui peste noi si urmele trecerii noastre prin el… dar, pe cat de multe si profunde sunt primele, pe atat de rare si efemere sunt cele din urma…
Venim de “nu se stie unde” si mergem spre “nu se stie ce”… iar, undeva in acea perioada, un “nu se stie ce” ne face sa irosim perioada numita “viata”, fara sa apucam a ne intalni cu prea simplul “de ce”, care ne-ar fi salvat de aceasta ratacire, aducandu-ne spre noi insine.
Definitia revolutiei: “semeni vant, culegi furtuna”, a spus cineva candva, dar s-a temut sa spuna “semeni furtuna, culegi o lume noua”.
Omul este ceea ce gandeste si devine ceea ce face. Cel ce nu are nimic de pierdut devine cu adevarat puternic, dar cu adevarat destoinic devine cel ce, chiar daca poate pierde totul, nu se teme pentru asta.
Desi se nasc din pamant, toti copacii aspira spre cer, numai omul se afunda tot mai adanc in lutul materiei.
Visele omului si norii vin si se duc in mare graba, ele nu folosesc decat atat timp cat raman cu noi, fiindca, precum pamantul rodeste, udat de seva norilor, tot asa viata primeste valoare, numai insotita de dorinta viselor.
Infinitul orizonturilor pe unii ii sperie, pe altii ii implineste. Primilor le aduce aminte de goliciunea din ei, pe cand celorlalti, revelatia intregului din care fac parte.
Umbland atat de mult pe pamant, ne-am obisnuit intr-atat cu greutatea noastra incat, atunci cand ne-am facut aripi, le-am gandit din plumb (atarnand a disperare). Toti oamenii isi doresc sa devina “mai cu greutate”, dar numai pasarile viseaza la tehnici de inaltare.
De la vis, la implinire, calea nu este deloc mai lunga decat de la vis la deznadejde, numai ca prima urca, iar cealalta coboara. De aceea si ajungem atat de repede acolo jos, pentru ca nu trebuie sa facem nimic, iar asta stim sa facem cel mai bine.
Trebuie sa facem ca trecerea noastra prin viata sa fie “marea trecere”, numai asa va putea fi deosebita de o simpla intamplare.
Soarele le zambeste oamenilor in fiecare dimineata, de aceea toate zilele par la fel – dar numai pentru luptatori, fiecare dimineata poate fi ultima si astfel, toate zilele lor devin unice.
Niciodata nu e prea traziu sa fii ceea ce esti…
Autor clip: Patrocle 3000
Comentarii (6)
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Da! Foarte Adevarat! Marea majoritate a oamenilor, trec prin viata fara sa stie, fara sa simta ca traiesc, doar se trezesc apoi, tare repede ca sunt deja batrani si, se intreaba cum oare a trecut timpul asa iute? Cand a zburat timpul fara sa observe? Si cu regret, isi spun, ca n-au facut nimic in toti anii astia, nu au realizat nimic. De aceea trebuie sa traim fiecare zi cu cea mai intensa Simtire. Sa simtim ca traim cu adevarat, cu fiecare celula a fiintei noastre. Sa ne bucuram de fiecare clipa a existentei noastre, sa o traim din plin, ca si cum ar fi ultima zi din viata. Si, cel mai important lucru este, sa ne gasim rostul pentru care am venit aici si, sa implinim menirea noastra. Apoi, sa gasim Calea cea Adevarata pentru intoarcerea Acasa. O zi plina de bucurii, fericire, pace si impliniri la Toata Lumea!
Oamenii trec prin viata fara s-o simta tocmai pentru ca stau mereu cu ochii atintiti pe timp.Au fost educati sa traiasca doar prin intermediul mintii,cea mai apropiata ruda a timpului.Isi programeaza stadiile vietii insotite de singura frica ,mama tuturor fricilor,frica de moarte.Cand aceasta-i prezenta mereu,ea este ca un led (!) spre care ceea ce este asteptat-moarte asa cum o gandeste omul-stie spre ce sa se indrepte.Omul,spre deosebire de copaci,are radacinile in „cer” si drumul lui spre cunoastere este spre interior,asta neansemnand ca sugerez energiile subumane,de joasa spetza,ci o profunzime a propriului interior…ceresc.Imaginati-va cum ar fi viata oamenilor,odata ce frica de moarte ar fi eradicata !
ACUM-ul e mereu proaspat si…e singurul timp care este:trecutul e o amintire,iar viitorul, un proiect.Luptatorul,alpinistul…il traiesc;e foamea lor de traire a prezentei si de aceea este unica fiecare dimineata.Va multumesc.
Multumesc Lucica. Da. Cu siguranta ca, ar fi bine sa constientizam faptul ca, moartea nu inseamna un rau, nu inseamna un sfarsit, ci inseamna, un NOU INCEPUT. Daca, noi cu totii, am intelege acest fapt, nu ar mai fi atata discordie, ura, lupta dupa putere, dupa avutii. Am intelege ca, nu avem nevoie de nimic ce inseamna material, dar avem nevoie de tot ce inseamna spiritual. Te imbratisez! Namaste!
Idei mai mult decat generoase – de fapt, ADEVARURI – insotite de imagini superbe !
Multumim cu recunostiinta !
,,Oamenii sunt pasari cu aripile crescute pe dinauntru.” Nichita Stanescu
Salutare. Am urmarit cu interes discutia voastra si parerea mea e ca niciodata nu poate fi toata lumea multumita. Depinde cum privesti problema, de ochelarii prin care te uiti. Astea fiind spuse, te sfatuiesc sa continuui pentru cei care te aproba si in ciuda celor care au alta parere. Multa bafta.