Fiul și tatăl
Abia am pășit pe holul spitalului și văd o asistentă care mă privește intens. Îi zâmbesc și îi admir silueta; e suplă, e frumoasă. Vine spre mine și mă apucă de mână.
– Ce bine că ați venit, îmi spune ea cu o figură îngrijorată.
– Da, am sosit, răspund eu fără să gândesc.
Ea mă trage de mână, practic aleargă cu mine până în salon. Aici îmi dă drumul și se duce la patul de la geam. Acolo, începe să vorbească tare:
– Fiul dumneavoastră este aici! Mă auziți? A sosit fiul dumneavoastră!
Se întoarce și-mi face semn să mă apropii. Îl văd, este cu fața ca hârtia și mii de riduri îi acoperă ochii, fruntea, gâtul. Nu l-a iertat vremea. Toți o să ajungem așa, dacă nu vom închide ochii mai devreme. Ochii îi sunt albi, e clar pentru oricine că a orbit de mult. Acum este sub tratament și nici nu aude prea bine, iar de vorbit… nu are forță. Îl iau de mână. Primesc o strângere ușoară, ca semn de bucurie că sunt aici.
Sora vine cu un scaun pe care îl pune lângă pat. Mă așez, fără să-i dau drumul la mână. Încep să-i povestesc. Îi spun că Dumnezeu e mare și ne iubește, indiferent ce am făcut în viață, intrucât toți suntem fii lui. Îi vorbesc de dragoste și de iubirea care este peste tot. Îmi deschid sufletul cu multa bucurie, pentru că știu că mă ascultă și micile lui strângeri de mână sunt semnele fine ale unui om educat și înțelept, care a văzut multe în viața lui.
Timpul zboară pe nesimțite; e noapte acum. Asistenta vine din nou și-mi spune că, dacă doresc, în salonul alăturat este un pat gol. Pot să-mi odihnesc corpul, câteva ore. Eu o refuz.
Rămân cu ochii ațintiți pe mâinile noastre lipite. Încerc să-i dau putere și liniște și pace. Dar, pe măsură ce fac tot posibilul să-l îmbărbătez, constat că eu devin mai tare, mai puternic, iar inima mea începe să simtă împăcarea și liniștea și dragostea imensă ce vin dinspre pat, prin mâinile noastre unite și se așează direct în sufletul meu.
Soarele răsare și observ că pulsul pe monitor devine din ce în ce mai slab. Îi vorbesc acum de copii mei, de viața mea. Zâmbește lung și are o ultimă tresărire, ca un semn de rămas bun, ca o promisiune de reîntâlnire într-o lume mai bună și mai blândă decât cea de acum.
Toate aparatele încep să piuie, să țiuie și să facă un zgomot infernal. În câteva secunde, apar doctorii și asistentele. Mâna i se răcește încetișor. Eu mă retrag într-un colț cu ochii în lacrimi și îi las să-și facă meseria. Știu că încearcă să-l salveze, dar știu că este degeaba. Nu are rost – a plecat și nu se mai întoarce.
Asistenta vine la mine, mă ia de mână și-mi vorbește cu adâncă compasiune:
– Condoleanțele mele domnule, îmi pare atât de rău…
Eu o întrerup rapid.
– Nu este nevoie… cine era acest om?, întreb eu liniștit.
– Tatăl dumneavoastră, îmi spune ea mirată.
– Nu, nu era. Nu l-am mai văzut niciodată până acum.
– De ce nu ați spus nimic până acum? De ce nu ați protestat, când v-am dus la el?
Privirea ei mirată îmi arată clar că nu înțelege. Va trebui să-i explic.
– De bună seamă, am realizat că este o greșeală. Dar el avea nevoie de fiul său și fiul său nu era acolo. Era prea bolnav și neputincios, ca să spună cuiva că nu sunt fiul lui.
Când mâinile noastre s-au atins, am știut că are nevoie de mine. Am rămas.
Nu mai puteam să plec.
Autor: Răzvan
De același autor: Trepte spre Cer
Comentarii (45)
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Superb, multumesc, mi-a schimbat starea de spirit sunt mai buna si mai linistita!
Acest lucru este minunat.
Va multumesc.
Sa aveti o zi plina de bucurie.
f frumos. multumesc. nu ma gandeam la ac sfarsit. ff frumos
Va multumesc. Ma bucur ca v-am surprins, intr-un mod placut sper.
O zi minunata!
Multumesc frumos…sunt femei care merg la spitale sa stea voluntar langa cate un bolnav care nu are pe nimeni. S-a intamplat asta chiar langa patul meu. Am auzit-o cantand ca un inger. L-am vazut pe acel bolnav suferind cumplit, apoi i-am vazut zambetul si impacarea cu situatia lui….E minunat ca suntem si asa de buni….chiar daca se incearca sa ni se inoculeze cat de rai suntem. E minunat ca cineva se ocupa si cu partea asta a noastra .
Noi suntem buni atunci cand lasam inima sa ne conduca si cand nu asteptam recunostinta sau vreo plata pentru eforturile noastre.
O zi minunata!
Offf… Daca ar exista in noi acest minim de compasiune fata de semenii nostri cu siguranta am trai intr- o lume mai buna. Razvan, iti multumesc pt aceste randuri pline de intelepciune. O zi minunata tuturor!
Eu va multumesc pentru cuvintele bune si calde.
O zi minunata!
Ciudate sunt cararile Domnului ,cu toate ca nu credem exista si astfel de oameni,exista si astfel de cadre medicale !
Nimeni nu mi-a spus niciodata cit de cumplit te doare cind iti pierzi parintii si cit de mult ite doresc prezenta si sunt capabili sa te astepte in momentul trecerii spre nefiinta.
Am trait aceste experiente,am simtit legatura cu Dumnezeu si cred ca fiecare din noi poate.
Aveti dreptate. Pierderea parintilor este una foarte grea. De multe ori parintele asteapta mana copilului pentru a purcede la ultimul drum.
O zi minunata!
Minunata povestire Razvan, banuiesc ca este din experienta ta, oricum mesajul este de iubire neconditionata fata de semenii nostri, in special de cei pe care nu i-am vazut niciodata, atunci provocarea e mai mare, de o profunda compasiune care ne umple de iubire atunci cand o manifestam, dar si de vindecare si usurare cand este primita, citeam azi un citat din intelepciunea indiana, se numeste UBUNTU, care suna cam asa….Exist pentru ca tu existi, iar tu existi pentru ca eu exist..
Va doresc la toti o zi Ubuntu !!!
Trebuie sa avem grija si iubire fata de toti si toate. Astfel inima noastra devine zilnic mai puternica si bucuria este mult mai mare.
Multumesc si pentru Unbutu.
O seara minunata!
Oooo,am lacrimat…cuvintele sunt de prisos.Cu drag….
Sunteti o persoana sensibila. Va multumesc pentru inima mare pe care o aveti si pentru ca ne urmariti.
O seara minunata!
Emotionanta naratiune!
Eu va multumesc ca ne sunteti mereu aproape.
O seara minunata!
M-a EMOTIONAT PROFUND povestea , mai ales ca am RESIMTIT STARILE avute atunci cand am asistat la PLECARILE a TREI FIINTE TARE DRAGI mie – tatal meu , un unchi si un caine. Tinand cont de faptul ca si aceasta poveste are mai multe talcuri , as asemui frumoasa asistenta cu UN INGER PAZITOR CU CHIP DE OM , pe OMUL ce a intrat in spital cu ORICARE dintre NOI iar pe presupusul tata , l-as considera ca orice FIINTA DE PE ACEST PAMANT. Consider ca in viata , COMPASIUNEA SIMTITA DE OM pentru UN ALT OM (sau pentru alta FIINTA -de exemplu un caine ) , FACE CONEXIUNEA intre DIVINITATEA CEREASCA si DIVINITATEA DIN NOI , si astfel putem SIMTI si TRAI si NOI , STARILE OMULUI care SPUNE : ” …constat ca eu devin mai tare , mai puternic ,iar INIMA mea incepe sa SIMTA IMPACAREA si LINISTEA si DRAGOSTEA IMENSA …..” Multumesc Razvan . Pace ,armonie si bucurie
Eu va multumesc, ati extras ca de obicei un pasaj care reflecta esenta simtirii personajului principal.
O seara minunata!
Emotionanta intamplare ! Deschizandu-ne inima descoperim iubirea sadita acolo de la inceputul vietii noastre.Multumesc !
Da, aveti dreptate, iubirea este cea care construieste punti intre noi. Ea este cea mai adanca legatura intre doua fiinte.
O seara minunata!
Draguta povestirea, seamana izbitor cu o povestire din „Cuore” de Edmondo de Amicis (ete, nu mai stiu exact care, ca sunt multe si am citit cartea cand eram mic). Doar ca acum are cateva picanterii gen Sandra Brown: „Îi zâmbesc și îi admir silueta; e suplă, e frumoasă. Vine spre mine și mă apucă de mână. – Ce bine că ați venit, îmi spune ea cu o figură îngrijorată.- Da, am sosit, răspund eu fără să gândesc. Ea mă trage de mână, practic aleargă cu mine până în salon.”
Mereu cand citesc povestiri „cu talc” am impresia ca detaliile o sa aiba vreo importanta mai incolo, asa ca citesc cu atentie. Dar ma trezesc gandind „domne, e site serios, ce naiba se intampla aici?” Adica duduita se tot invarte pe acolo (cel putin e mentionata suspect de des, cat sa te bage la idei) si cu detaliile picante de la inceput, ai impresia ca povestirea o sa ia o alta turnura. Si pe urma finalul si gata! „Ce bine, domne, ca s-a oprit aici povestirea, hai ca ramane serios site-ul.” Si rasuflu usurat.
Nu-mi aduc aminte de Cuore. Cand eram mic am citit-o, dar nu m-a cucerit niciodata. Nu stiu de ce.
Eu de obicei recitesc cartile care imi plac. Nu a fost cazul cu aceasta carte.
Referitor la restul comentariului tau pot spune ca ai surprins un aspect hazliu.
Asa este, in viata avem parte de Sandra Brown, de Karl May, de Caragiale, de Eminescu, dar si de Dickens sau Stephen King. Acum, daca pe tine te-a dus gandul departe asistenta aceea, iti dai seama la ce s-o fi gandit personajul principal.
Oare de ce n-a pus nicio intrebare si s-a lasat dus in salon? Vezi?
Sunt intrebari la care nu avem raspuns. Dar daca asistenta nu ar fi fost draguta el nu s-ar fi oprit pe data si s-o intrebe barbateste: „Usurel doamna, unde ma duceti?”
Atunci povestea noastra nu ar mai fi avut subiect. S-ar fi terminat inainte sa inceapa.
:Worry:
Sa ai o seara minunata!
Ei, probabil ca se gandea el la ceva cand a fost tarat cu forta intr-un rezerva de spital de o asistenta sexy, dar i-o fi trecut repede cand s-a trezit cu public. Aici e cazul ca povestirea sa devina serioasa pana nu e prea tarziu. Si inteleg ca omul nostru se agata aproape cu disperare de un pacient ca singura scapare de hartuirea sexuala a asistentei. Si pana la urma povestirea isi gaseste chiar o latura filozofica din asta! Da, chiar imi place cum s-a intors situatia si la sfarsit curge genericul si toata lumea suspina in batiste. Bravo, Razvan, ai mai scos un succes de casa. Nu, de data asta nu mai glumesc, chiar Bravo, imi place!
Astfel de povestioare fac bine spiritului si ne arata cata nevoie avem unii de altii…! Multumesc Razvan..,binecuvantarea lui Dumnezeu cu noi toti…!
Da, asa este, suntem cu totii conectati. Va multumesc!
O seara minunata!
Clement este usor malitios, darrrr… nu ar fi el daca ar face, simti si exprima la fel ca toata lumea; pesemne ca i-a trebuit ceva vreme, dar a reusit sa se aibe pe sine, sa poata fi si ramane obiectiv, coerent si explicit, chiar daca pentru unii, poate, nesuferit; e un risc pe care si l-a asumat si asta il face special; iar comentariul lui de astazi este pertinent, chiar daca unora li s-ar putea parea altfel…
Eu l-am simtit amuzant. A prins un aspect perfect adevarat. Exact genul acesta de incurcatura am dorit sa-l transpun in aceasta poveste.
Doream sa arăt ca personajul principal nu este un sfant, este un om ca oricare altul. Nu am dezvoltat foarte mult deoarece am considerat ca doar o nuanta este suficienta pentru o povestirea atat de scurta. Personajul principal poate fi oricine, cu calitatile si defectele specifice omului obisnuit.
Nu trebuie sa fii sfant ca sa faci o fapta buna.
O seara minunata!
Draga Stefan, spiritul ludic este o jucarie (nu o sabie, ca n-are de ce) cu 2 fete. Depinde nu numai de tine cum o folosesti, dar si de celalalt. Eu fac tot posibilul sa nu fiu gresit inteles, dar se pare ca nu-mi iese intotdeauna. Imi pare rau.
Azi am folosit acest spirit ludic nu ca pe o jucarie si nici ca pe o arma, ci ca pe o unealta. Uneori, se adauga putina sare, chiar in retetele cele mai dulci, ca sa compenseze excesul de dulce. Multi bucatari de top fac asta si rezultatul este pe masura, adica tot de top. Nu poti sa pui doar zahar in mancare ca te imbolnavesti instant. Dar putina sare chiar potenteaza gustul. Hai sa ne bucuram impreuna de o asa mancare buna!
Multumesc pentru clipele de incantare pe care le oferiti tuturor cititorilor acestui site.
As recomanda ca toate povestioarele pe care le compuneti sa le colectionati intr-o
carticica pentru a le savura si alte mii de persoane.
Va urez inspiratie Divina la maxim !!!
Carticica de care spuneati exista. Se numeste Trepte spre Cer si poate fi comandata de pe acest site.
O seara minunata!
Interpretarea data de Clement,vulgarizeaza aceasta minunata naratiune;in ea gasesti un apel la umanitate,
este bine sa nu trecem indiferenti pe langa cei in suferinta.
Multumesc Razvan ,pentru aceasta induiosatoare metafora despre viata!
Paulette, imi pare rau ca ti s-a parut vulgar. Am vrut sa mai tai din patetism. Mi s-a parut ca e cam mult „zahar” si risca sa dea in diabet. Hai nu te supara, glumesc iar ;)
Emotionanta,poveste, eu am fost alaturi de ambii parinti cand sau mutat la Domnul,taicutul meu aridicat bratul cu ultimele puteri ma luat dupa gat, m-a sarutat ,a pus capul pe perna,i s-au prelins doua lacrimi si a adormit frumos.Permanent ii simt mana pe gatul meu. Deci sant intimpari reale. Multumim pentru tot ce ne relatati
Povestirea da un exemplu direct de umanitate. Multumesc! M-am bucurat ca am citit articolul! Ma simpt mai bun!
Nu am obiceiul sa citesc comentariile dar… Azi chiar.. Fac si eu un mic comentariu: dl Clement da dovada de cunostinte de analize si structuri. Interesant! Dar…
E corect sa crezi ca e normal sa pui monopol pe cuvinte, viata, povestiri si fapte? Asa ajungem toti niste plagiatori ai celorlalti care gandesc, vorbesc, traiesc la fel ca noi!
Viata e viata si o traim mai mult sau mai putin asemanator si fara analize!
Citind si incercand sa simt , comentariile ,mi-a venit in minte o „vorba” spusa de Mark Levy : ” Trebuie sa ai SENINATATEA de A ACCEPTA ,ceea ce nu poti schimba , CURAJUL de A SCHIMBA ceea ce poti schimba si mai ales INTELEPCIUNEA de A FACE DIFERENTA dintre ele ” si inca una spusa de Neale Donald Walsh : ” LASA fiecare SUFLET sa mearga pe DRUMUL LUI „….Vi le-am impartasit cu MULT DRAG si voua dragi prieteni comentatori , considerand ca „nu dauneaza grav SANATATII SPIRITULUI”….. NAMASTE !
…mereu santem purtatzi de destin acolo unde este nevoie de noi…viata isi are tainele ei s sigur Dumnezeu nu lasa sufletele bune sa se stinga in amaraciune. Multumesc pentru aceste randuri deschizatoare ale inimilor sensibile si daruitoare. Numai bine, Doamne ajuta.
Da, de acord cu Clement… uneori (rar, intr-adevar) in povestioarele astea frumoase se strecoara si cateva grame in plus de patetism, melodramatic… in fine, sirop metafizic. DAR, evident, esenta nu a ramas alterata de comentarii, iar intamplarea si gestul in sine al personajului care vine in spital si sta cu un strain, il tine de mana, ii povesteste, doar pt ca simte ca acesta ii doreste prezenta, e credibila si de urmat. (nu prea ne dam ghes, ii drept… ?)
Cu mult drag, pt Razvan si Clement, deopotriva.
De ce oare, trebuie tot timpul sa discutam in contradictie? Am putea sa acceptam si parerile celorlati exact asa cum sunt .Povestirea este minunata.Multumesc din nou Razvan.PACE, LUMINA SI BUCURIE
Ai perfecta dreptate la tot ceea ce scrii. N-am trecut prin asa ceva, dar, cand v-a veni vremea, cu siguranta voi simti un gol imens in suflet.
Frumoasa povestirea, ca de altfel toate cele pe care le-am citit,gratie un prieten drag din Israel, care mi le-a trimis.
Pacat ca nu putem citi asemenea articole si in alte ziare. Poate daca mai multi dintre noi, ar putea citi aceste povestiri, am intilni mai multe cazuri de ajutor intre oameni de iubire si pretuire, de omenie.
Si eu am pierdut oameni dragi mie-parintii si un frate si am suferit enorm si nu este zi sa nu-mi amintesc de ei. Multumesc mult pentru aceste povestioare si abia astept sa le citesc si pe cele ce vor urma.
Puteti sa comandati si cartea Trepte spre Cer. Acolo veti gasi si povestiri care nu au fost niciodata publicate pe File de Lumina sau in alta parte.
uneori ne trebuie atat de putin pentru a fi pe deplin fericiti, cu timpul am observat ca batranii sunt prezenti doar pentru a ne ajuta sa evoluam, privirea lor plina de recunostinta si speranta ne ajuta sa devenim OAMENI.
Foarte frumoasa povestea.
Iubire neconditionata! Este atat de usor sa aducem fericire in inimile celorlalti…Foarte frumoasa povestea si sa nu uitam ca orice poveste are si un sambure de adevar….
Daca fiecare dintre noi am asculta si am face exact ce ne spune inima, inevitabil lumea noastra ar arata cu totul altfel… Ne-ar costa ceva sa fim mai buni? Am consuma mai multa energie sau timp daca am face o fapta buna, daca am spune o vorba buna? Deloc, timpul si energia consumata ar fi aceeasi, poate chiar mai putina, dar…CE CASTIG IMENS AR FI PENTRU NOI !!! Raul il poti face atat de repede si de usor dar binele …foooarte greu, multe inimi parca au impietrit si nu mai simt nimic.
Clement este chiar haios si cu un simt de observatie aparte, priveste lucrurile si din alt unghi care multora dintre noi ne scapa si acum citez pe un necunoscut care avea la fel un simt de observatie deosebit (chiar daca asta nu isi are rostul aici decat de a justifica comentariul meu) : „Lumea este un spectacol daca stii cum sa o privesti .” Zile plina de lumina tururor ! Si asta in mod deosebit cu ajutorul lui Razvan !