skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro
Tibetanii Construiesc Temple Prin Forţa Sunetului

Tibetanii construiesc temple prin forţa sunetului

 

Mănăstirile tibetane ridicate pe stânci înalte, la care se poate ajunge numai pe cărări abrupte, constituie un mister pentru inginerii constructori occidentali. Cum au putut fi transportate şi ridicate blocurile mari de piatră în aceste locuri greu accesibile? Există totuşi o metodă cunoscută doar de unii călugări tibetani care folosesc pentru transportul pietrelor forţa… sunetului.

Prezentăm în continuare construirea unei asemenea mănăstiri, descrisă de Henri Kjellson, inginer suedez specializat în aeronautică, care a luat legătura cu un călugăr tibetan, păstrător al acestui secret. Locul propus era o stâncă înaltă de peste 100 m. La 250 m de baza ei, pe un mic platou, fuseseră aduse, cu ajutorul animalelor, blocurile mari de piatră de formă cubică.

În centrul platoului se afla „suprafaţa de lansare”: o micuţă platformă de piatră, în formă de farfurie, cu diametrul de 1 m şi adâncă de aproximativ 15 cm. La 63 m în spatele acestui loc sunt plasaţi pe circumferinţa unui cerc cu centrul în platforma de piatră, 19 „muzicieni”, alcătuind un sector circular, fiind separaţi între ei prin intervale corespunzătoare unui unghi de 5 grade.

Ei constituie astfel „un perete muzical” cu o lungime de un sfert de cerc. La 12 m în spatele acestora şi paralel cu ei, se află un grup de 190 de călugări, astfel încât în spatele fiecărui „muzician” din primul rând se află 10 călugări, în linie, ca razele unui cerc. Poziţia „platformei de lansare” şi a celor două grupe de muzicieni au fost determinate foarte exact cu ajutorul unei corzi de piele cu noduri echidistante.

Instrumentele celor din prima grupă sunt tobe şi trompete de dimensiuni mari. Şeful „orchestrei”, călugărul arhitect al viitoarei mănăstiri dă semnalul de începere, iar ritmul este imprimat de o tobă imensă, de 150 kg, aşezată pe suporţi de lemn. Trompetele sună de două ori pe minut, fiind îndreptate către locul unde trebuie pus blocul de piatră.

Urmează apoi patru minute de zgomote teribile – tobe şi trompete împreună, într-un ritm cunoscut numai de călugări. Brusc, ca prin minune, blocul care trebuie transportat părăseşte „platforma de lansare” şi… zboară până în locul unde trebuie aşezat. Urmează o scurtă pauză pentru odihnă, după care un alt bloc este aşezat pe platformă şi îşi ia zborul. Randamentul acestei metode este de 5-6 blocuri pe oră. Aici este schiţa originală a inginerului Henri Kjellson:

Oamenii de ştiinţă nu pot explica acest fenomen, deşi se cunosc astăzi utilizări ale sunetului în alte scopuri decât cel muzical. Inventatorul francez Vladimir Gavreau a făcut experienţe care dovedeau forţa mecanică a utrasunetelor, cu ajutorul unui pistolet acustic capabil să emită o radiaţie acustică coerentă (corespondentul laserului în domeniul auditiv), iar în ştiinţă se cunoaşte faptul că o rază perfect concentrată şi subtilă (care nu este percepută de urechea umană), de energie sonoră, poate distruge un perete de cărămidă gros de 30 cm, situat la 500 m depărtare. Dar cu toate acestea nu s-a găsit o explicaţie ştiinţifică a acestui misterios procedeu tibetan.

În acest context este potrivit să cităm interesantul raport întoc­mit de inginerul de avioane Henry Kjellson şi publicat în cartea sa „Tehnicile pierdute“:

Medicul suedez Dr. Jarl, un prieten de-al meu a studiat la Oxford. În această perioadă el s-a împrietenit cu un student tibetan. Câțiva ani mai târziu, în anul 1939, Dr. Jarl a întreprins în slujba societății științifice engleze o călătorie în Egipt. Acolo a fost căutat de un curier al prietenului său tibetan și rugat urgent să vină cu el în Tibet, pentru a acorda ajutor medical unui înalt Lama. După ce Dr. Jarl a primit aprobarea de concediu de la serviciul său, a urmat curierul şi a ajuns după o călătorie înde­lungată la mănăstirea unde se aflau bătrânul Lama şi prietenul său, care acum deținea o poziție înaltă.
Dr. Jarl a rămas acolo o bucală de vreme și datorită prie­teniei cu tibetanul a putut să învețe o mulțime de lucruri, pe care ceilalți străini nu puteau să le audă sau să le afle vreodată. Într-o zi, prietenul său l-a luat cu sine într-un loc din vecinătatea mă­năstirii și i-a arătat o pajiște înclinată, înconjurată de stânci înalte.

Într-un perete de stâncă, la o înălțime de aproximativ 250 de metri era o gaură mare, care arăta precum intrarea într-o grotă. Pe podişul din faţa intrării călugării începuseră construc­ţia unui zid. Ei puteau ajunge pe acest platou doar dacă erau lă­ saţi în jos cu funii. În mijlocul pajiştei, la aproximativ 250 de metri în faţa stâncii înalte se afla un platou stâncos neted, şlefuit, în care era iarăşi săpată o cavitate cu secţiunea de 1 metru şi adâncimea de 15 centimetri.

Un bloc de piatră era manevrat în acest spaţiu cu ajutorul vitelor. Blocul avea o lungime a laturilor de 1 metru şi o înălţime de 1,50 metri. La o distanţă de 63 de metri depărtare de cavitate erau amplasate într-un arc de cerc 19 instrumente muzicale: 13 tobe şi 6 trompete (ragdons). Tobele aveau o secţiune de 1 m şi o lungime de 1,5 m.

Patru tobe erau de mărime mijlocie cu o secţiune de 0,7 m şi o lungime de 1m. Singura tobă mică avea o secţiune de 0,2 m şi o lungime de 0,3 m. Toate trompetele erau de aceeaşi dimen­siune. Ele aveau o lungime de 3,12 m şi o deschidere de 0,3 m. Tobele mari şi toate trompetele erau fixate local prin încastrare, astfel încât puteau fi orientate în orice direcţie a pietrei.

Tobele mari erau confecţionate din tablă tare de oţel de 3 mm şi aveau o greutate de 150 kg. Erau construite din cinci bucăţi. Toate to­bele erau deschise la unul din capete, în timp ce celălalt avea o parte inferioară din metal, pe care călugării o loveau cu curele mari din piele. În spatele fiecărui instrument se afla un întreg şir de călugări.

Când blocul de piatră era adus în locul respectiv, călugă­rul din spatele tobei mici dădea un semnal şi deschidea concer­tul. Toba mică avea un ton foarte ascuţit şi putea fi distinsă şi dintre toate celelalte instrumente. Toţi călugării din şirul din spate cântau neîncetat rugăciuni sau mantre şi ridicau uşor tempoul acestor zgomote incredibile.

În timpul primelor patru minute nu s-a întâmplat nimic. Apoi, întrucât viteza bătăilor de tobă a cres­ cut precum şi intensitatea zgomotelor, blocul de piatra a început să se clatine şi deodată a început să se ridice, cu o viteză cres­ cândă până la o înălţime de 250 m în direcţia platformei din faţa găurii de la grotă.

După trei minute de urcare el a aterizat pe platformă. Ei au adus alte noi blocuri pe pajişte şi cu această metodă, călu­gării au transportat 5-6 blocuri într-o oră pe o şină parabolică de zbor de circa 500 m lăţime şi 250 m înălţime. Dr. Jarl auzise deja de această „aruncare tibetană a pietrelor“. Experţii în pro­blematica Tibetului, precum Linauer, Spaldingşi Huc vorbiseră şi ei despre asta, dar nu văzuseră niciodată.

Astfel, Dr. Jarl a fost primul străin care a avut ocazia să vadă acest spectacol deosebit. Pentru că la început a avut senzaţia că ar fi victima unei psihoze în masă, a turnat două filme despre acest eveniment. Filmele au prezentat exact acelaşi proces pe care el l-a putut vedea. Socie­tatea engleză pentru care lucra Dr. Jarl a confiscat ambele filme şi le-a declarat ca fiind secrete timp de 50 de ani.

Sursa articol: dzr.org.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Back To Top