A fost odată… mama

Povestitoarea Carmen Agra Deedy ne spune, într-un mod amuzant, plăcut și plin de lumină, povești despre părinți și copii, începând cu mama sa cubaneză. Să intrăm în lumea ei, să zâmbim și să ne bucurăm de această călatorie, însă, trebuie să ne ținem bine, pentru că – Mama este la volan!

Când am știut că o să vin să vă vorbesc, m-am gândit că „trebuie să o sun pe mama”.
Am o mamă cubaneză, micuță — e cam atât de mare. Un metru douăzeci — nu mai mare ca suma părților ei sugestive. Mă urmăriți? (Râsete)
Am sunat-o:
– Salut, cum îți merge, scumpete?
– Salut, mama, trebuie să vorbesc cu tine.
– Deja vorbești cu mine. Care-i treaba?
– Trebuie să le vorbesc unor oameni drăguți.
– Mereu vorbești cu oameni drăguți, mai puțin atunci când ai fost la Casa Albă —
– Mama, nu începe! Și i-am spus că vin la TED și ea a zis:
– Și care-i problema?
– Ei bine, nu știu sigur.
– Trebuie să le vorbesc despre povești. Despre tehnologie, divertisment și design.
– Păi, e design când creezi o poveste, e divertisment când o spui și o să folosești un microfon.
– Ești o scumpă. Tata e acolo?
– Care-i problema? Vorbele de înțelepciune care-mi țâșnesc din gură nu sunt bune pentru tine?
Apoi a venit tata. Tatăl meu — e un tip de modă veche — un bătrân cubanez din Camaguey. Camaguey e o provincie din Cuba. El e din Florida. S-a născut acolo în 1924. A crescut într-o baracă cu lut pe jos, iar structura era asemănătoare cu cea folosită de indienii Tainos, strămoșii noștri Arawak. Tata e, pe de-o parte, ager la minte, incredibil de haios, iar apoi caracterul lui tăios iese la suprafață și te lasă fără cuvinte.
– Tati, ajută-mă.
– Am auzit ce ți-a spus maică-ta. Îi dau dreptate.
– După tot ce ți-am spus?
Toată viața mea tata a fost acolo pentru mine.
Așa că am vorbit câteva minute și mi-a spus:
– De ce nu le povestești despre ce crezi?
– Mi-ar plăcea, dar nu avem timp.
A fi un bun povestitor înseamnă a țese o poveste pe care cineva să vrea să o asculte. Marile povești se nasc atunci când dai frâu liber imaginației. Așa că o să vă spun o mică poveste. Aduceți-vă aminte că această tradiție s-a născut nu din ceața de pe insula Avalon, ci chiar de mai de mult, de dinainte să scrijelim aceste povești pe suluri de papirus, și de dinainte de a desena pictograme pe pereții jilavi ai peșterilor. Pe vremea aia, aveam un impuls, o nevoie de a spune povești. Când cei de la Lexus vor să vă vândă o mașină, vă spun o poveste. Ați urmărit reclamele? Pentru că fiecare dintre noi are această dorință ca măcar o dată să-și spună povestea și să fie auzită. Există povești pe care le spui de pe scenă. Apoi există povești pe care ai putea să le spui unui grup mic de oameni, la un pahar de vin bun. Și sunt povești pe care le spui unui prieten noaptea târziu, poate o singură dată în viață. Și apoi sunt povești pe care le șoptim într-un întuneric înfiorător. Nu vă spun o astfel de poveste. Vă spun o poveste care se numește „O să vă fie dor de mine”. Este vorba de legătura dintre oameni. Mama mea cubaneză, pe care v-am prezentat-o puțin în acea scurtă schiță de caracter, a venit în SUA acum 1.000 de ani. Eu m-am născut în 19— am uitat cât, și am venit aici cu ai mei, ca urmare a revoluției din Cuba. Am plecat din Havana, Cuba, în Decatur, Georgia. Iar Decatur este un orășel sudist din Georgia. Și eu am crescut în acel orășel sudist și auzind aceste povești. Dar această poveste s-a întâmplat acum câțiva ani. Am sunat-o pe mama. Era o dimineață de sâmbătă. O sunam ca să o întreb cum se face „ajiaco”. E o mâcare cubaneză. E delicioasă. E savuroasă. Te face să spumegi la colțurile gurii. Face să curgă apele pe tine, știți? Da, mâncare din aceea. Oameni buni, asta e partea senzorială a programului. Am sunat-o pe mama și ea mi-a spus:
– Carmen, te rog să vii încoace. Trebuie să merg la mall și știi că taică-tău doarme după-masă și eu trebuie să merg. Am o treabă de făcut acolo.
Dați-mi voie să fac o paranteză și să vă zic că — Esther, mama mea, a încetat să mai conducă acum câțiva ani, spre bucuria întregului oraș Atlanta. Încă de când eram mică, orice ieșire cu ea cu mașina — includea, în mod evident, luminile albastre ale girofarului poliției. Dar devenise foarte pricepută în a se eschiva în fața băieților în albastru, iar când îi întâlnea, avea o minunată — ei bine, comunicare cu ei.
– Doamnă, nu ați văzut că ați trecut pe roșu? (Spaniolă)
– Nu vorbiți engleză?
– Nu. (Râsete)
Dar, în cele din urmă, la toți ne vine rândul, iar ea a ajuns în fața instanței, unde s-a târguit cu judecătorul pentru o reducere. Există și o placă comemorativă. Dar acum că era septuagenară, s-a lăsat de condus. Iar asta însemna că toți membrii familiei trebuiau să facă cu rândul ca să o ducă să-ți vopsească părul în acea nuanță de albastru care se potrivește cu costumul ei cu pantaloni, din poliester, aceeași nuanță cu a Buick-ului, știți ce zic? Știe cineva? În regulă. Mici împunsături pe picioare, acolo unde ține ghergheful care îi lasă cercuri micuțe. Papucii Rockport sunt de fapt pentru asta. De asta se și cheamă așa (to rock – a se legăna). (Râsete) Acesta e costumul ei. Aceasta e femeia care vrea să merg la ea într-o dimineață de sâmbătă, când am atâtea pe cap, dar mă decid repede pentru că sentimentul vinovăției cubaneze apasă greu. Nu o să intru în politică acum — deci mă duc la mama. Ajung acolo. Ea e la garaj. Evident că au garaj. E din acela cu acoperiș gofrat, știți de care. Buick-ul e parcat afară, iar ea îmi flutură prin fața ochilor o pereche de chei.
– Scumpo, am o surpriză pentru tine!
– O să conduc mașina ta?
– Nu tu, eu.
Bagă mâna în buzunar de unde scoate o catastrofă. Când cineva povestește e o artă interactivă. Puteți să vorbiți cu mine. Un permis de conducere — un permis de conducere cât se poate de valid. Eliberat, evident, de Poliția rutieră din Gwinnett. Nenorociții naibii. (Râsete) Am întrebat-o:
= E un permis valid?
– Cred că da.
– Poți măcar să-l vezi?
– Presupun că pot.
– Oh, Iisuse.
Se urcă în mașină și se așază pe două cărți de telefon. Nu am cum să inventez așa ceva, din moment ce e chiar atât de mică. A modificat o umbrelă ca să poată să închidă ușa. Eu, fiica ei, — proasta satului cu un cornet de înghețată înfipt în frunte — încă stă pe loc cu gura deschisă.
– Ce faci? Vii sau nu?
– Oh, Doamne. Bine, fie. Tata știe că conduci?
– Glumești, nu?
– Cum reușești?
– Trebuie și el să doarmă cândva.
Așa că l-am lăsat pe tata dormind, știind că m-ar ucide dacă nu aș merge cu ea, și urc în mașină. O pune în marșarier. Iese cu 55mile/h (88km/oră) de pe alee, în marșarier. Îmi pun centura de siguranță din față, le trag și pe cele din spate, le fac câte două noduri. Gura mi-e la fel de uscată ca deșertul Kalahari. Încheieturile mâinii îmi erau albe de la cum mă țineam de ușă. Știți ce zic? Iar ea fluieră și, în cele din urmă, încep să respir ca înainte de naștere — știți cum e? Doar câteva femei dau aprobator din cap. Bun.
– Mamă, vrei să încetinești?
Acum a luat-o pe autostrada 285 care înconjoară Atlanta și care acum are — 7 benzi — iar ea le folosește pe toate.
– Mamă, alege o bandă!
– Îți dau 7 benzi, se așteaptă să le folosești pe toate. Și apoi o face la dreapta. Nu cred nici o secundă că de când conduce iar nu a fost încă oprită de poliție. Așa că mă gândesc să vorbim. O să fie o diversiune. O să mă ajute să mă calmez. Poate o să-mi facă bine și la puls.
– Mami, știu că te-a oprit poliția.
– Nu, despre ce vorbești?
– Ai un permis. De cât timp conduci?
– De 4-5 zile.
– Mda. Și nu te-a oprit poliția?
– Nu am primit amendă.
– Da, da, sigur. Spune tot.
– OK, sunt la semafor și e un tip în spatele meu.
– Tipul ăsta purta o uniformă albastră și avea o privire înspăimântată?
– Nu ai fost acolo, așa că nu începe.
– Haide. Ai primit amendă?
– Nu.
Apoi explică:
– Bărbatul — trebuie să povestesc cum a făcut-o ea pentru că dacă nu o să se piardă farmecul – „El vine la geam și face așa – înseamnă că e destul de bătrân. Mă uit la el și mă gândesc că poate o să creadă că sunt drăguță.”
– Mama, încă faci asta?
– Dacă merge, merge. Așa că îi spun (spaniolă) Ei, ca să vezi, fusese în Honduras cu Peace Corps. Așa că încep să vorbească și la un moment dat ea spune:
– Apoi, știi, asta a fost tot. S-a terminat.
– Da? Ce anume? Ți-a dat amendă, nu ți-a dat amendă? Ce?
– Nu, m-am uitat la semafor și să făcuse verde.
Ar trebui să fiți îngroziți. Acum, nu știu dacă se joacă cu mine, ca o pisică care se joacă cu un șoarece — laba stângă, laba dreaptă, stânga, dreapta. Dar deja ajunsesem la mall. Cu toții ați fost la mall în perioada sărbătorilor, nu-i așa? Vorbiți cu mine. Da. Puteți să spuneți da. Publicul: da. Bun, înseamnă că știți că ați intrat în purgatoriul numit parcare, rugându-vă Sfântului Loc Liber, ca în timp ce vă alăturați cozii de mașini care de-abia se mișcă, un tip o să pună frână chiar atunci când sunteți în spatele lui. Dar asta nu se întâmplă prea des, nu-i așa? Așa că o întreb:
– Mamă, de ce suntem aici?
– Adică în mașină?
– Nu, de ce suntem aici, astăzi? E sâmbătă. E sărbătoare.
– Pentru că trebuie să schimb chiloții lui taică-tu.
Asta e un fel de gândire machiavelică, mintea femeii ăsteia e un fel de – furnicar pentru mine. Vreau să pătrund înăuntrul ei, pentru că dacă nu am firul Ariadnei de care să mă țin – destule metafore pentru voi? – s-ar putea să nu mai ies. Dar știți cum e.
– De ce trebuie să-i ducem înapoi acum? Și de ce? Ce au chiloții ăștia?
– O să te superi.
– Nu, nu o să mă supăr. De ce? Ce? E vreo problemă cu tata?
– Nu, nu, nu. Singura problemă e că e un idiot. L-am trimis la magazin – prima mea greșeală – și a mers să cumpere lenjerie de corp și a luat chiloți normali când, de fapt, trebuia să ia boxeri.
– De ce?
– Am citit pe Internet. Nu poți face copii.
– Doamne Dumnezeule! Olivia? Da? Da? Ne târâsem încă aproape 2 metri, iar mama îmi spune în cele din urmă:
– Am știu eu, am știut. Sunt o imigrantă. Noi ne facem loc. Ce ți-am zis? Uite acolo. Îmi arătă cu degetul și mă uit pe geam și trei — trei — culoare mai încolo…
– Uite, Chevy-ul.
Vreți să râdeți, dar nu știți — sunteți atât de corecți politic — ați observat? Corectați cealaltă direcție, e OK. „Uite, Chevy-ul — vine încoace.”
– Mama, stai. Chevy-ul e la trei culoare de noi.
Se uită la mine de parcă sunt copilul ei retardat — cretina căreia trebuie să îi vorbească foarte rar și răspicat.
– Știu asta, dragă. Dă-te jos din mașină și du-te și stai pe locul de parcare până ajung eu acolo.
OK, vreau să votăm. Haideți. Nu, nu. Câți dintre voi — când erați copii, când erați deja adulți — ați ținut un loc de parcare pentru cineva? Vedeți, suntem un club secret, cu un semn secret. (Râsete) Și după ani de terapie ne descurcăm de minune. Ne descurcăm de minune. Suntem bine. Ei bine, am înfruntat-o. Asta e — ați crede că până acum — și — încă rezist? I-am spus:
– În nici un caz. M-ai făcut de rușine toată viața. Evident, replica ei e:
– Când te-am făcut de rușine? (Spaniolă) Continuă să vorbească în timp ce scoate mașina din viteză, pornește avariile, deschide ușa, și cu o sprinteneală uimitoare pentru cineva de vârsta ei, sare din mașină, trage cărțile de telefon după ea și apoi merge prin fața mașinii, purtând poșeta ei ieftină de la Kmart. De asemenea, merge destul de repede pentru cineva de vârsta ei. Până să mă dezmeticesc, a ajuns în cealaltă parte a parcării, printre mașini, iar oamenii din spatele meu, cuprinși de acea stare de generozitate religioasă specifică sărbătorilor —
– Mă duc. Fac semne cu mâinile ca italienii. Mă strecor pe celălalt scaun. Închid ușa. Las cărțile de telefon acolo. Asta e ceva nou și rapid — mă urmăriți? O să le așteptăm pe cele lente. OK. Pornesc — iar atunci o fetiță îmi spune — nu merge dacă nu vă spun câte ceva despre ea. Deoarece aceasta este fetița mea laconică. Totul este concis la fetița asta. Știți, ea mănâncă porții mici. Limba este ceva ce trebuie împărțit în foneme mici, de genul hmm, hmm-hmm-hmm. Poartă cu ea un caiet cu spirală și un pix. Deține o mare putere. Ea ascultă pentru că asta fac în primul rând oamenii care spun povești. Dar ocazional se oprește și întreabă
– Cum se scrie asta? Ce an? OK.
Când o să scrie expozițiunea peste vreo 20 de ani, să nu credeți nimic din ce citiți. Dar aceasta este fiica mea Lauren, fiica mea deosebită, copilul meu care suferă de sindromul Asperger. Binecuvântat să fiți, doctore Watson. Îmi spune:
– Mami, uită-te! Acum, când copilul ăsta îmi spune să mă uit, știți voi. Dar nu e ca și cum n-aș mai fi văzut asta și înainte. Am crescut cu femeia asta. I-am spus:
– Lauren, știi ce, povestește-mi tot ce se întâmplă, eu nu pot —
– Nu, mami, trebuie să te uiți.
Trebuie să mă uit. Voi trebuie să vă uitați. Vreți să vă uitați? Iat-o. Mă uit năucită, cu respect — ea stă acolo, cu picioarele puțin depărtate, dar bine înfipte în pământ. Ține acea poșetă ieftină și o mânuiește ca pe o armă. Ține la distanță tone de oțel, folosindu-se doar de personalitatea ei micuță, iar cu vocea aceea de cotoroanță spune lucruri precum „du-te de aici, băiete! Nu, e rezervat!” (Râsete) Gata? Pregătiți-vă. Acum vine. „Nu, vine fiica mea cu Buick-ul. Dragă, ridică-te ca să te vadă.” Oh, Iisuse. Oh, Iisuse. Ajung într-un final, iar noi stăm în Sud. Nu știu în ce parte a țării trăiți voi. Cred că în secret cu toții iubim poveștile. Cu toții vrem plăpumioara și ursulețul nostru de pluș. Vrem să ne ghemuim și să spunem: „Povestește-mi. Hai, povestește-mi.” Dar în Sud iubim poveștile bune. Oamenii au tras pe dreapta, adică au ieșit din rând, au deschis portbagajele, au scos scaune pliante și băuturi reci. Se fac pariuri.
– Țin cu doamna micuță. La naiba! (Râsete) Mă aduce acolo cu niște mișcări subtile de salsa. Doar e cubaneză. Mă gândesc:
– Accelerează, frânează. Accelerează, frânează. De parcă voi nu v-ați gândit la asta? Așa-i? Da. Parchez, scot mașina din viteză. Motorul merge încă — al meu, nu al mașinii. Sar din mașină lângă ea și îi spun:
– Nu te mișca!
– Nu mă duc nicăieri.
Are loc în față într-o tragedie greacă. Ies din mașină și uite-o pe Esther. Ține poșeta în brațe. „Que?”, care înseamnă „ce?” — și multe altele. (Râsete)
– Mamă, nu ți-e rușine? Se uită lumea la noi.
Unii dintre ei — trebuie să inventezi, oameni buni. Secretul meseriei. Ghiciți ce? Mai înfloresc pe ici, pe colo în unele din poveștile astea. Unele sunt chiar aici. Pune-le chiar aici. Îmi spunea ea mie asta. După ce spun — dați-mi voie să vă aduc aminte —
– Nu ți-e rușine?
– Nu. Am renunțat la ea odată cu dresurile — amândouă mă strângeau prea tare. Da, puteți aplauda dar apoi mai aveți cam 30 de secunde până la final. Sunt pe cale să-mi ies din minți, când, dintr-odată, cineva mă bate pe umăr. Suflet îndrăzneț. Mă gândesc: „Asta e fiica mea. Cum își permite? A ieșit din mașină.” Dar e OK, pentru că mama urlă la mine, eu urlu la ea. E o ierarhie frumoasă și care funcționează. Mă întorc, dar nu e o fetiță. E o tânără. Puțin mai înaltă ca mine. Cu ochi amuzați, de un verde-deschis. E un bărbat cu ea — soț, frate, iubit — nu e treaba mea. Și îmi spune:
– Scuzați-mă, doamnă — așa vorbim noi acolo — e mama dumneavoastră?
– Nu, eu doar urmăresc bătrânici prin parcări ca să văd dacă se opresc. Da, e mama mea!
Acum vorbește băiatul:
– Păi, ce a vrut sora mea să spună e că- se uită unul la celălalt – e o privire de cunoscători – „Doamne, e nebună!” Am zis (spaniolă), iar băiatul și fata au spus:
– Nu, nu, dragă, vrem să îți spunem încă ceva.
– Vă rog, lăsați-mă să mă ocup de ea, OK, o cunosc bine și, credeți-mă, e ca o mică bombă atomică, și trebuie să te porți cu mănuși cu ea.
Și fata zice:
– Știu, dar voiam să zic, jur pe ce am mai sfânt, că ne aduce aminte de mama noastră.
Aproape că îmi scapă. El se întoarce către ea pe călcâie.
E aproape o șoaptă:
– Doamne, ce dor mi-e de ea.
Apoi se întorc, umăr lângă umăr, și pleacă de acolo pierduți în propria lor reverie. Amintiri ale unei femei exasperante care a fost norocul lor în materie de ADN. Iar eu mă întorc spre Esther, care se leagănă și zice:
– Știi ceva, scumpo?
– Ce, mamă?
– O să te înnebunesc pentru încă vreo 14-15 ani, dacă ai noroc, dar apoi, scumpo, o să-ți fie dor de mine.