Cousteau – ce am invatat in 31 de zile sub apa

In 1963, Jacques Cousteau a locuit 30 zile sub apa intr-un laborator aflat pe fundul Marii Rosii si a stabilit un record in aceasta privinta. De curand, nepotul sau Fabien Cousteau a depasit acest record. Tanarul Cousteau a trait pentru 31 zile la bordul lui Aquarius, un laborator de cercetari subacvatic, aflat la noua mile de coastele Floridei. Intr-o prezentare plina de farmec suntem purtati in aceasta aventura magnifica in imparatia apelor.

Am o mărturisire de făcut. Sunt dependent de aventură. De mic copil preferam să mă uit pe fereastră, să admir păsările din copaci și de pe cer, în loc să mă uit la tabla bidimesională murdară de cretă, unde timpul stă pe loc și câteodată chiar moare. Profesorii credeau că am pățit ceva de nu eram atent în clasă. N-au găsit nimic în neregulă la mine, atâta doar că eram un pic dislexic pentru că sunt stângaci. Dar la curiozitate nu mi-au făcut analize. Curiozitatea, zic eu, ține de conexiunea pe care o avem cu lumea, cu universul, ține de a vedea ce e după coralii de acolo sau după copacul de acolo și de a învăța lucruri noi despre mediu și despre noi înșine.

Visul visurilor mele: să ajung să explorez oceanele de pe Marte. Dar până să ajungem acolo cred că oceanele terestre au încă multe secrete. De fapt, dacă luăm planeta noastră ca o oază în spațiu, că asta și e, și o disecăm ca pe un spațiu viu, oceanul are un volum de peste 3,4 miliarde de kilometri cubi, din care noi am explorat sub 5%. Mă gândesc la asta și-mi spun că avem instrumente pentru a merge mai adânc, mai mult și mai departe: submarine, submarine telecomandate, chiar echipamente de scufundare. Dar dacă vrem să explorăm ultima frontieră a planetei, trebuie să trăim acolo. Trebuie să ne construim o cabană, ca să zic așa, pe fundul oceanului.

Deci eram plin de curiozitate când m-am dus să vizitez o premiantă TED, dr. Sylvia Earle. Poate ați auzit de ea. Acum doi ani a fost repartizată la ultimul laborator subacvatic ca să încerce să-l salveze, pledând să nu fie demontat și scos la suprafață. Până acum am avut vreo duzină de laboratoare pe fundul mării. A mai rămas doar unul în lume, la 14 km de coastă și la 20 m adâncime. Se numește Aquarius [Vărsătorul]. Aquarius e pe de o parte un „dinozaur”, un robot vechi ancorat pe fundul mării, e monstrul Leviatan. Pe de altă parte e o moștenire. Vizitându-l mi-am dat seama că timpul e pe sfârșite dacă vreau să simt ce înseamnă să devii un acvanaut.

Când înotam spre el, după multe luni de chin și doi ani de pregătire, habitatul acesta gata să ne primească era ca o nouă casă. Coborând la habitat și locuind în el nu urmăream să rămânem înăuntru, să locuim într-un spațiu cât un autobuz școlar, ci să ne permitem luxul de a avea timp să ieșim și să explorăm, să aflăm mai multe despre această ultimă frontieră oceanică.

Am fost vizitați de macrofaună. Această pisică-de-mare tărcată se vede destul de des în oceane. Dar de ce e așa important, de ce vă arăt această imagine? Pentru că acest animal și-a adus și prietenii și în loc să se comporte ca animale marine tipice, erau curioase față de noi, străinii care s-au mutat în cartierul lor, și făceau ceva cu planctonul. Noi studiam tot felul de animale și creaturi și au venit tot mai aproape de noi. Și cum aveam timp destul, acești locuitori ai coralilor s-au obișnuit cu noi. În mod normal ar fi trecut nepăsători, dar s-au oprit. Animalul acesta ne-a dat târcoale pe toată durata de 31 de zile a misiunii. Astfel misiunea 31 nu a urmărit atât depășirea recordurilor, cât stabilirea unei conexiuni om–ocean.

Având suficient timp am putut studia animale ca rechinii și bibanii-de-mare, în combinații nemaivăzute. E ca și cum ai vedea câini și pisici înțelegându-se bine împreună. Am întâlnit animale mult mai mari decât noi, ca acest biban-de-mare uriaș pe cale de dispariție, care mai trăiește doar în Florida Keys. Bineînțeles, orice vecin după o vreme se plictisește. Bibanul-de-mare a răcnit la noi, iar răcnetul lui e atât de puternic încât își paralizează prada cu el și apoi o aspiră într-o fracțiune de secundă. Pentru noi e un semnal să ne întoarcem în habitat și să-i lăsăm în pace.

Dar n-a fost doar o aventură, misiunea a avut și un caracter serios. Am făcut multă cercetare și, datorită timpului suficient, în 31 de zile am putut studia ceea ce altfel ar fi durat peste trei ani. Aici foloseam un PAM, adică – sper să-mi iasă bine – un fluorometru cu pulsuri modulate în amplitudine. Cercetătorii noștri de la FIU, de la MIT și de la Northeastern au putut măsura ce fac recifele de corali în absența noastră. Fluorometrul PAM măsoară fluorescența coralilor, care depinde de poluanții din apă și aspecte legate de încălzirea globală. Am folosit tot soiul de instrumente avansate, ca acestă sondă, pe care îmi place s-o numesc proctologul bureților și care măsoară viteza metabolismului, în acest caz, al unui burete butoi, supranumit sequoia oceanului. Asta ne oferă o idee mai clară despre ce să întâmplă sub apă, cu privire la schimbările climatice și modul în care ne va afecta această dinamică aici pe uscat. Apoi am studiat comportamentul prădător-pradă. E un subiect interesant pentru că, dacă împuținăm prădătorii din recife, atunci prada – bancurile de pești – se comportă foarte diferit. Ne-am dat seama nu doar că nu mai au grijă de recife – se reped între corali, apucă niște alge, se întorc acasă – ci încep să se disperseze și să dispară din aceste recife. Pe durata celor 31 de zile am produs peste 10 articole științifice pe fiecare din aceste subiecte.

Dar scopul aventurii nu e numai de a învăța, ci și de a oferi lumii această cunoaștere. Iar în acest sens, mulțumită unei echipe de ingineri de la MIT, am putut folosi o cameră prototip numită Edgertronic pentru a filma imagini video cu încetinitorul, până la 20 000 de cadre pe secundă, cu o cutiuță care costă 3000 de dolari. E disponibilă pentru toți. Cu acest aparat avem posibilitatea de a vedea ce fac animalele obișnuite și nu putem vedea din cauza vitezei. Să vă arat o scurtă înregistrare cu ce poate face acest aparat. Vedeți cum iese bula netedă din căștile noastre de scafandru. Ne ajută să ne facem o idee despre câteva din animalele care ne-au ținut companie 31 de zile și cărora în mod normal nu le-am acorda atenție, cum sunt crabii „pustnici”. Să folosești o tehnologie avansată care n-a fost proiectată pentru ocean nu e mereu ușor. Uneori a trebuit să punem aparatul invers, să tragem un cablu până în laborator și să-l declanșăm manual din laborator. Dar ne permite să observăm și să analizăm din punct de vedere științific și tehnic câteva din cele mai surpinzătoare comportamente, invizibile pentru om, de exemplu această crevetă „călugăriță” care încearcă să-și prindă prada în circa 0,3 secunde. Această lovitură are puterea unui glonț de calibrul 22 și dacă ai încercat vreodată să vezi un glonț în zbor, știi că e imposibil. Dar acum putem vedea de exemplu acești viermi „pom de Crăciun”, care se strâng și se întind în așa fel încât nu-i poți urmări cu ochiul liber. Sau acest pește care scuipă fire de nisip. Acesta e un guvid „cu velă”. Dacă te uiți la el în timp real nici nu observi mișcarea înotătoarei pentru că e foarte rapidă.

Ne-a prins foarte bine sub apă că am avut WiFi. Pe durata celor 31 de zile am comunicat cu suprafața în timp real și am arătat lumii ce făceam. Concret, aici țineam un curs prin Skype pe unul din cele șase continente cu o parte din cei 70 000 de studenți care au văzut zilnic aventura noastră. Și anume aici le arăt o poză pe care am făcut-o cu mobilul în apă cu un biban-de-mare uriaș așezat pe fund. Nu mai văzuserăm niciodată așa ceva.

Visez la ziua când vom avea orașe subacvatice și poate, cine știe, dacă vom împinge limitele aventurii și cunoașterii și dacă vom folosi cunoașterea aceasta în comun cu ceilalți vom putea rezolva tot felul de probleme. Bunicul meu spunea: „Oamenii protejează ceea ce iubesc.” Tatăl meu se întreba: „Cum pot oamenii să protejeze ceea ce nu înțeleg?” M-am gândit la asta toată viața. Nimic nu este imposibil. Trebuie să visăm, trebuie să fim creativi, avem cu toții nevoie de aventură ca să creăm miracole în cele mai întunecate momente. Fie că e vorba de încălzirea globală, de eradicarea sărăciei sau de a restitui generațiilor viitoare ce am crezut că ni se cuvinte, este o aventură. Și cine știe, poate că vom avea orașe subacvatice și poate unii dintre voi sunteți viitorii acvanauți.