skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Nu exista furgonete

 

Îmi aduc aminte o zi de Sărbătoarea Recunoştinţei când familia mea nu avea nici bani, nici mâncare, şi cineva veni şi bătu la uşa noastră. Când am deschis, în prag se afla un bărbat cu o cutie mare de mâncare, în care se vedea un curcan uriaş şi chiar tăvile de gătit. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Tatăl meu îl întrebă: „Cine eşti? De unde vii ?”
Străinul răspunse: „Mă aflu aici pentru că un prieten de-al vostru ştie că vă aflaţi la nevoie şi că nu acceptaţi un ajutor direct, aşa că v-am adus eu astea. La mulţi ani”.
Tata replică: „Nu, îmi pare rău dar nu putem primi”.
Iar străinul: „N-aveţi cum să nu primiţi”, închise uşa şi plecă.
Evident experienţa aceea a avut un impact profund asupra vieţii mele. Mi-am pus atunci în gând că într-o zi o voi duce atât de bine, încât voi face şi eu la fel pentru alţi oameni. Până la vârsta de 18 ani îmi creasem un adevărat ritual cu ocazia acestei sărbători, îmi place să fac tot felul de lucruri, spontan, de aceea mergeam în magazine şi cumpăram mâncare pentru una sau două familii.
După care, mă îmbrăcam ca un băiat din aceia care fac tot felul de comisioane la domiciliu, mergeam în cartierele sărace Şi băteam la câte-o uşă. Întotdeauna puneam şi un bileţel în care mărturiseam evenimentul din copilărie. La sfârşitul bileţelului scriam: „Tot ceea ce cer în schimb este să aveţi suficient de multă grijă de dumneavoastră încât, într-o zi, să faceţi acelaşi lucru pentru altcineva”. Răsplata pentru acest ritual anual însemna mai mult decât orice sumă de bani câştigată vreodată. Cu câţiva ani în umă mă aflam la New York împreună cu soţia mea. Era necăjită pentru că nu petreceam această sărbătoare alături de familie. În mod normal ea ar fi trebuit să împodobească casa pentru Crăciun dar, în schimb, eram blocaţi într-o cameră de hotel.
I-am spus, „Iubita mea, uite, de ce să nu împodobim astăzi nişte vieţi în loc de nişte copaci bătrâni?” După ce i-am povestit de ritualul meu, s-a însufleţit foarte tare.
Am continuat: „Haide să mergem undeva unde putem dovedi cu adevărat cine suntem, de ce suntem în stare şi ce putem să oferim. Să mergem în Harlem!” Nici ea, nici ceilalţi parteneri de afaceri cu care eram, nu se arătară prea entuziasmaţi de ideea mea.
Dar nu m-am lăsat: „Haideţi să mergem şi să ducem de mâncare unor oameni care au nevoie. N-o să fim noi cei care dăruim pentru că s-ar simţi jigniţi. O să ne deghizăm în angajaţi care livrează mâncarea acasă”. Cumpărăm mâncare suficientă pentru şase sau şapte familii, care să le-ajungă 30 de zile. Avem bani destui. Haideţi s-o facem! Asta înseamnă de fapt sărbătoarea de astăzi: să aduci mulţumire, şi nu să mănânci curcan.
Haideţi. La treabă!
Pentru că mai întâi aveam un interviu la radio, i-am rugat pe partenerii mei să facă rost de o maşină. Când m-am întors, mi-au spus: „N-am reuşit. Nu există nici o maşină în tot New York-ul. Am fost pe la toate firmele care închiriază. Dar nu au nimic disponibil”.
Le-am spus atunci, „Uite, care-i treaba, dacă vrem să facem ceva, trebuie să ne dorim cu adevărat! Tot ce trebuie să facem este să ne mişcăm. Există o grămadă de furgonete în New York. Nouă ne trebuie una singură. Aşa că hai să facem rost de una”.
Au insistat, „Dar am sunat peste tot. Nu au”.
„Hai să ne uităm pe stradă. Vedeţi acolo, vedeţi toate maşinile acelea ?” le-am zis eu. „Da, le vedem, şi ce-i cu asta ?”
„Hai să luăm una din ele”. Mai întâi am încercat să opresc una din cele ce treceau pe stradă. În ziua aceea am învăţat ceva despre Şoferii din New York: ei nu opresc, ci măresc viteza.
Apoi am încercat aşteptând lângă semafor. Ne duceam şi băteam la geam, aşteptam ca şoferul să-l lase în jos, uitându-se bănuitor la noi, după care eu ziceam: „Bună ziua. Astăzi este ziua Recunoştinţei şi am vrea să vă întrebăm dacă puteţi să ne duceţi şi pe noi până în Harlem ca să ospătăm nişte oameni”. De fiecare dată, şoferul îşi întorcea privirea, ridica furios geamul şi pornea mai departe fără să zică nimic.
După ceva vreme ne-am înbunătăţit formula de abordare. Băteam la geam, ei îl lăsau în jos şi spuneam, „Astăzi este Sărbătoarea Recunoştinţei. Am vrea să ajutăm nişte oameni sărmani care locuiesc într-un cartier sărac al oraşului”. Părea mai de efect, dar tot nu a ţinut. Apoi am început să le oferim câte 100 de dolari pentru cursă. Ne-am apropiat şi mai mult de rezultat, dar când aduceam vorba de Harlem, spuneau nu şi plecau.
Vorbisem deja cu vreo douăzeci de persoane care ne refuzaseră. Prietenii mei erau pe punctul de a o lăsa baltă, dar le-am zis: „Există legea probabilităţilor: cineva o să spună da”. Şi iată că maşina perfectă se apropie. Era perfectă pentru că era foarte mare şi am fi încăput cu toţii în ea. Ne-am dat aproape de ea, am ciocănit în geam şi l-am întrebat pe şofer, „Ne-aţi putea duce până într-o zonă dezavantajată? Vă oferim o sută de dolari”.
Şoferul răpunse, „Nu e nevoie să mă plătiţi. Mi-ar face plăcere să vă duc. De fapt, o să vă duc într-unul din cele mai dificile locuri din oraş”. Apoi şi-a luat pălăria şi şi-a pus-o pe cap. Pe ea scria: „Armata Salvării”. Bărbatul era căpitanul John Rondon şi era şeful acestei organizaţii din Bronxul de Sud. Ne-am urcat în maşină extaziaţi.
„O să vă duc unde nu aţi fi crezut că o să ajungeţi vreodată. Dar spuneţi-mi, voi de ce faceţi asta?”
I-am povestit întâmplarea mea, şi i-am mai spus că făceam asta pentru a-mi arăta recunoştinţa.
Căpitanul Rondon ne-a purtat prin tot Bronxul de Sud, prin locuri care făceau Harlemul să arate ca Beverly Hills. Când am ajuns, am intrat într-un magazin de unde am cumpărat multă mâncare şi nişte coşuri. Am luat pentru şapte familii destul cât să le ajungă 30 de zile. Apoi am pornit să căutăm familiile cărora să le oferim alimentele.
Am intrat în nişte clădiri în care locuiau şase oameni într-o singură cameră: „magherniţe” fără electricitate şi căldură în mijlocul iernii, invadate de şobolani, gândaci şi miros de urină. Era un adevărat miracol că oamenii supravieţuiau astfel, iar pentru noi era o adevărată împlinire să le aduceam o rază de bucurie.
Vedeţi, dacă vreţi cu adevărat, puteţi obţine orice dacă treceţi la fapte. Miracole ca acestea se întâmplă în fiecare zi, chiar şi într-un oraş în care nu există nici o furgonetă.

Anthony Robbins

Comentarii (2)
  1. M-a impresionat pana la lacrimi. Pentru ca bucuria-pentru mine- este mult mai mare atunci cand daruiesti…primesti in schimb bucurie! Ce iti poti dori mai mult decat sa faci asta cat mai des?

     
    1. Asa este, a darui este un miracol pe care ni-l oferim noua. Este samanta de lumina din care se naste bucuria.
      Nu trebuie sa oferim doar bani sau alimente, trebuie sa oferim ganduri bune, zambete, un sfat, o consolare. Pe acestea le putem oferi oricand, oricui si nu ne saracesc, ci, din contra, ne imbogatesc.
      O zi minunata sa aveti!

       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[+] Zaazu Emoticons Zaazu.com

Back To Top