Geniul din spatele unei carti de succes

Elizabeth Gilbert vorbeste despre lucrurile imposibile pe care le așteptăm de la genii și muzele lor. Ea ne arată că există și o altă explicație a actului creator, una dezbrăcată de ultimii 500 de ani care au pus omul în mijlocul universului. Explicația ei, se bazează mai mult pe izvoarele antice și este extrem de amuzantă și surprinzătoare. Poate omului obișnuit i se pare ciudat, însă nenumărați artiști, scriitori și oameni de cultură ar fi astăzi mult mai aproape de acest mod de a privi creativitatea și geniul. Oare omul este un geniu în sine sau geniul coboară prin om către opera sa?

Sunt scriitoare. A scrie carti este profesia mea, dar este, desigur, mai mult de atat. Este totodata marea mea dragoste si fascinatie de o viata. Si nu ma astept ca acest lucru sa se schimbe vreodata. Dar, acestea fiind spuse, ceva oarecum ciudat s-a intamplat recent in viata si in cariera mea, care m-a determinat sa-mi recalibrez intreaga relatie cu munca. Si lucrul ciudat este ca am scris recent aceasta carte, aceasta autobiografie intitulata „Mananca, Roaga-te, Iubeste” care, categoric spre deosebire de oricare dintre cartile mele anterioare, a iesit in lume pentru un oarecare motiv, si a devenit acest important, mega-senzational best seller international. Rezultatul este ca oriunde merg acum, oamenii ma trateaza de parca as fi condamnata. Serios – condamnata, condamnata! Vin de exemplu ingrijorati si imi spun: „Nu iti este teama — nu iti este teama ca niciodata nu vei putea sa mai depasesti performanta asta? Nu iti este teama ca vei continua sa scrii intreaga ta viata fara a mai crea vreodata o carte de care sa ii pese cuiva pe lumea asta vreodata?”

Este foarte linistitor, intr-adevar. Dar ar fi fost si mai rau daca nu mi-as aminti totusi ca acum 20 de ani, cand am inceput sa marturisesc oamenilor — pe vremea cand eram adolescenta — ca vreau sa devin scriitoare, m-am lovit de acelasi tip de reactie bazata pe un fel de frica. Si oamenii spuneau „Nu ti-e teama ca nu vei mai avea niciodata parte de succes?” Nu te temi ca umilinta respingerii te va ucide? Nu iti este frica ca vei lucra intreaga ta viata in acest domeniu si nimic nicioadata nu va iesi de aici si o sa mori pe o gramada de vise sfaramante cu gura plina de cenusa amara a esecului?” Ceva de genul asta.

Raspunsul — raspunsul pe scurt la toate acele intrebari este „Da.” Da, imi este teama de toate acele lucruri. Si intotdeauna mi-a fost. Si imi este teama in plus de inca multe alte lucruri pe care oamenii nici macar nu le pot intui. Ca de exemplu algele marine, si alte lucruri care sunt infricosatoare. Dar cand este vorba despre scris lucrul la care m-am tot gandit si despre care m-am tot intrebat in ultima vreme este „de ce?” Este ceva rational? Este logic ca oricine sa se astepte ca sa le fie teama de munca pe care simt ca au fost destinati sa o faca pe acest Pamant. Si ce este atat de specific initiativelor creative ce pare ca ne nelinisteste cu adevarat in privinta propriei sanatati mentale intr-un fel in care alte profesii nu o fac? Tatal meu, de exemplu, a fost inginer chimist si nu imi aduc aminte ca in cei 40 de ani ai lui de inginerie chimica sa-l fi intrebat cineva daca nu ii este teama sa fie un inginer chimist. Nu s-a intamplat — John, cum merge cu blocajul in ingineria chimica? Pur si simplu nu se intampla asa ceva. Dar ca sa fim sinceri, inginerii chimisti ca grup nu si-au prea catigat de-a lungul secolelor reputatia de a fi alcoolici maniaco-depresivi.

Noi scriitori insa, cam avem aceasta reputatie, si nu numai scriitorii, dar artistii de toate felurile, se pare ca au aceasta reputatie de a fi puternic labili mental. Si tot ce avem de facut este sa ne uitam la numarul sumbru de morti inregistrate numai in secolul 20, in randul mintilor magnific de creative, care au murit de tineri si adesea de propria mana. Si chiar si aceia care nu s-au sinucis la propriu par a fi cu adevarat distrusi de propriile talente. Norman Mailer, chiar inainte de a muri, in ultimul interviu, a spus ca „Fiecare dintre cartile mele m-a ucis un pic mai mult.” O marturisire extraordinara despre munca ta de o viata. Dar nici macar nu clipim cand auzim pe cineva zicand asta deoarece am auzit astfel de lucruri atat de multe ori si cumva am absorbit si acceptat complet, la nivel colectiv, ideea ca creativitatea si suferinta sunt cumva inerent legate si ca arta, pana la urma, va conduce intotdeauna intr-un final la suferinta.

Si intrebarea pe care vreau sa o adresez astazi tuturor de aici este: sunteti cu totii impacati cu aceasta idee? Sunteti comfortabile cu ea — pentru ca asa cum se vede cu ochiul liber — eu nu ma impac deloc cu aceasta ipoteza. Cred ca este odioasa. Si de asemenea cred ca e periculoasa si nu as vrea sa o vad perpetuata in secolul viitor. Cred ca este mai bine daca ne incurajam marii artisti sa traiasca.

Si stiu cu siguranta ca, in cazul meu — in situatie mea — ar fi foarte periculos pentru mine sa incep sa ma indrept pe cararea intunecata a acestei ipoteze, in special datorita circumstantei in care ma aflu acum profesional. Ca de exemplu, sunt destul de tanara, am doar in jur de 40 de ani. Mai am probabil inca 4 decenii de munca inainte. Si este foarte probabil ca tot ceea ce voi scrie incepand cu acest moment sa fie judecat de catre omenire ca munca ce a venit dupa straniul succes al ultimelei mele carti, corect? Ce ar fi sa o spun fara menajamente, pentru ca intr-un fel toti cei de aici suntem deja prieteni — este foarte probabil ca cel mai mare succes al meu sa se fi intamplat deja. Oh, Doamne, ce gand! Asta e genul de gand care ar putea face pe cineva sa inceapa sa bea gin la ora 9 dimineata, si nu vreau sa ajung acea persoana. Prefer sa fac in continuare aceasta meserie pe care o iubesc.

Si atunci, intrebarea devine: cum? Si astfel mi se pare, dupa multa meditatie, ca maniera in care trebuie sa lucrez acum, pentru a continua sa scriu, este prin a-mi crea un fel de constructie psihologica protectiva, corect? Trebuie, intr-un fel, sa gasesc o cale de a pastra o distanta sigura, intre mine, cea care scrie, si teama mea absolut naturala legata de care va fi de acum inainte reactia la ceea ce scriu. Si cum am tot cautat in ultimul an modele in acest sens, am inceput sa caut de-a lungul timpului, si am incercat sa gasesc alte societati sa vad daca ar fi putut avea idei mai bune si mai sanatoase decate ale noastre despre cum sa fie ajutati oamenii creativi sa gestioneze riscul emotional inerent al artei.

Cercetarea aceasta m-a dus in Grecia si Roma antica. Deci urmariti-ma, caci cercul se inchide. Dar, in vremea Grecie antice si a Romei antice se face ca oamenii nu credeau ca creativitatea venea din interiorul omului, ok? Oamenii credeau ca creativitatea era un spirit divin ajutator care se pogora asupra oamenilor dintr-o sursa indepartata si neinteleasa, din motive straine si neintelese. Grecii numeau aceste spirite divine ajutatoare ale creativitatii cu faimosul termen „demoni”. Socrate era faimos pentru ca credea ca are un demon care ii transmitea intelepciunea din departari. Romanii aveau aceeasi parere, dar numeau acel spirit creativ, imaterial, geniu. Ceea ce este minunat, deoarece romanii nu credeau de fapt ca un geniu era un individ deosebit de destept. Credeau ca un geniu era un fel de entitate magica divina, ce traia efectiv intre peretii studioului artistului, intr-un fel ca Dobby, spiridusul casei, care isi facea aparitia si insesizabil asista artistul in munca sa, modeland rezultatul muncii respective.

Absolut stralucit — asta este, chiar asta e distanta despre care vorbeam — acea constructie psihologica care sa te protejeze de rezultatul muncii tale. Si toata lumea stia ca asa a functionat, corect? Deci artistul antic era protejat de anumite lucruri, ca de exemplu, prea mult narcisism, corect? Daca munca ta era stralucita, nu iti puteai asuma tot meritul pentru ea, toata lumea stia ca aveai acest geniu fara trup care te-a ajutat. Daca munca ta era criticata, nu era complet vina ta, nu-i asa? Toata lumea stia ca geniul tau era cam ignorant. Asa au privit oamenii din Vest creativitatea pentru o lunga perioada de timp.

Apoi a venit Renasterea si totul s-a schimbat, odata cu o anumita idee mareata, ideea mareata fiind sa punem omul ca individ in centrul universului deasupra tuturor zeilor si misterelor, fara sa mai ramana loc pentru creaturi mistice care primesc ordine de la divin. Era inceputul umanismului rational, iar oamenii au inceput sa creada ca creativitatea venea cu totul din interiorul individului. Si pentru prima oara in istorie oamenii au inceput sa se refere la unul sau altul dintre artisti ca fiind genii, in loc sa aiba un geniu.

Si trebuie sa va marturisesc, cred ca s-a facut o eroare imensa. Permitand cuiva, unei simple persoane, sa creada ca el sau ea este de fapt receptaculul, ca este de fapt izvorul si esenta si sursa intregului mister etern, divin, creativ, de nepatruns este un pic prea multa responsabilitate acordata psihicului fragil al omului. Este ca si cum i-ai cere cuiva sa inghita soarele. Pur si simplu incovoaie si deformeaza egoul, si genereaza toate aceste asteptari inimaginabile pe seama performantei. Cred ca presiune aceasta ne-a ucis artistii unul dupa altul in ultimii 500 de ani.

Si, daca este adevarat, iar eu cred ca este, intrebarea se pune: ce facem acum? Putem sa facem lucrurile altfel? Poate sa ne intoarcem la sensurile mai vechi ale relatiei dintre oameni si misterul creativitatii. Poate nu. Poate ca nu putem pur si simplu sa stergem 500 de ani de gandire umanista rationala printr-un discurs de 18 minute. Si probabil ca se afla persoane in public care ar ridica semne de intrebare absolut legitime stiintific pe tema, zanelor de fapt, care urmaresc oamenii presarand praf de zane peste proiectele lor si tot asa. Probabil ca nu o sa va cooptez pe toti la aceasta idee.

Dar intrebarea pe care vreau sa o pun este — de ce nu? De ce sa nu gandim in felul acesta? Pentru ca are sens la fel de mult ca orice altceva am auzit in ceea ce priveste explicarea capriciozitatii complet innebunitoare a procesului creativ. Proces despre care oricine a incercat vreodata sa creeze ceva — practic toti cei de aici — stie ca nu se comporta intotdeauna rational. Si, de fapt, uneori poate parea de-a dreptul paranormal.

Recent am avut o intalnire unde am cunoscut-o pe extraordinara poeta americana Ruth Stone, care acum are in jur de 90 de ani si care a fost poeta intreaga sa viata si care mi-a povestit ca atunci cand copilarea la tara in Virginia se intampla sa lucreze pe camp, si pur si simplu simtea si auzea un poem venind spre ea peste camp. Povestea ca era ca un val furtunos de aer. Si se pravalea catre ea peste campuri. Il simtea venind, pentru ca i se zgaltaia pamantul sub picioare. In acel moment stia ca are un singur lucru de facut, si anume, citez, „sa alerge ca apucata”. Si alerga ca apucata spre casa urmarita de poem, si intreaga idee era sa ajunga la o bucata de hartie si un creion suficient de repede pentru ca atunci cand trecea prin ea duduind, sa il prinda si sa il puna pe hartie. Uneori nu era suficient de rapida asa ca alerga si alerga si alerga, dar nu ajungea in casa iar poemul se rostogolea prin ea si ea il pierdea iar poemul isi continua drumul peste campuri, cautand, o citez pe ea „un alt poet”. Erau si momente in care — si partea aceasta nu o voi uita niciodata — momente in care povestea ca aproape il pierdea. Alerga acasa, cauta hartia iar poemul trecea prin ea si apuca creionul exact cand se pregatea sa iasa, si povestea ca se intindea dupa el cu cealalta mana si il prindea. Prindea poemul de coada si il tragea inapoi in corp pe masura ce il transcria pe hartie. In astfel de situatii, poemul aparea pe hartie perfect si intact dar de-a-ndoaselea, de la ultimul la primul cuvant.

Cand am auzit-o — este supranatural, era exact cum functioneaza propriul meu proces creativ.

Procesul meu creativ nu se limiteaza la asta — nu sunt conducta! Sunt un catar, si felul in care muncesc presupune sa ma trezesc in fiecare zi la aceeasi ora si sa transpir si sa trudesc si sa ma strecor cu greutate. Dar chiar si eu, in indaratnicia mea, chiar si eu am fost atinsa uneori de acel fenomen. Si imi imaginez ca la fel au fost si multi dintre voi. Pana si eu am avut proiecte sau idei care mi-au venit de la o sursa pe care sincer nu stiu sa o identific. Si ce reprezinta totusi asta? Si cum se presupune ca ar trebui sa ne raportam la ea astfel incat sa nu ne pierdem mintile, ci, dimpotriva, sa ne ajute sa ramanem sanatosi?

Pentru mine, exemplul cel mai relevant din zilele noastre, pe care il am despre cum se poate face este muzicianul Tom Waits, caruia i-am luat un interviu cu cativa ani in urma la cererea revistei. Vorbeam despre subiectul asta iar Tom a fost aproape toata viata lui intruchiparea artistului contemporan modern chinuit, ce incearca sa controleze, sa gestioneze si sa domine aceste impulsuri creative incontrolabile complet interiorizate.

Cu timpul a imbatranit, s-a linistit, si imi povestea ca intr-o zi conducea pe autostrada spre Los Angeles si atunci totul s-a schimbat. In timp ce conducea, dintr-o data aude un fragment scurt dintr-o piesa care ii vine in minte evaziv si amagitor, asa cum se intampla deseori cu inspiratia si o vrea, este splendinda, ravneste la ea, dar nu are cum sa o apuce. Nu are nici foaie de hartie, nu are nici creion, nici reportofon.

Incepe sa simta toata acea veche anxietate crescand in interior „O sa pierd momentul, si cantecul acesta o sa ma bantuie pentru totdeauna. Nu sunt suficient de bun, no o sa reusesc.” Si in loc sa intre in panica, pur si simplu s-a oprit. A oprit intregul proces mental si a facut ceva cu totul si cu totul nou. A ridicat privirea catre cer si a spus: „Scuze, nu vezi ca sunt la volan?” „Ti se pare ca as putea sa scriu un cantec acum? Daca vrei cu adevarat sa existi, intoarce-te intr-un moment mai potrivit, cand pot sa ma ocup de tine. Daca nu, du-te si deranjeaza pe altcineva astazi. Du-te si deranjeaza-l pe Leonard Cohen.”

Intregul lui proces creativ s-a schimbat dupa asta. Nu opera, opera a continuat sa fie deseori la fel de intunecata ca intotdeauna. Dar procesul in sine, si intreaga agnoasa din jurul lui, s-a usurat in momentul in care a luat spiridusul, geniul ce salasuia in el si cauza numai necazuri, si i-a dat drumul sa se intoarca inapoi de unde a venit, realizand ca nu trebuie sa fie ceva atat de interiorizat si de chinuitor. Ar putea fi aceasta colaborare unica, minunata si bizara sub forma unei conversatii intre Tom si entitatea exterioara, stranie care nu prea era ca Tom.

Dupa ce am auzit povestea am inceput sa schimb un pic felul care eu lucram si deja m-a salvat o data. Aceasta abordare m-a salvat cand eram la mijlocul romanului „Mananca, Roaga-te, Iubeste”, si am cazut intr-un fel de put al disperarii in care cadem cu totii atunci cand lucram la ceva ce nu iese si incepi sa te gandesti ca o sa fie un dezastru, ca va fi cea mai proasta carte scrisa vreodata. Nu doar proasta, ci cea mai proasta carte scrisa vreodata. Incepusem sa ma gandesc ca ar trebui pur si simplu sa abandonez proiectul. Atunci mi l-am amintit pe Tom vorbind spatiului deschis si am incercat si eu. Mi-am ridicat privirea de pe manuscris si mi-am adresat comentariile catre un colt gol al camerei. Am spus cu voce tare: „Asculta, fiinta, si tu si eu stim ca daca aceasta carte nu e extraordinara nu va fi doar vina mea, da? Pentru ca poti sa vezi ca eu una pun la bataie tot ce am ca sa iasa, si mai mult de atat nu pot. Asa ca daca vrei sa fie mai bine de atat, trebuie sa iti faci aparitia si sa iti faci partea ta de treaba. Ok. Si daca nu o sa faci asta, stii ceva, la naiba cu toate. O sa continui sa scriu pentru ca asta e meseria mea. Si vreau sa consemneze pentru astazi ca eu mi-am facut partea mea de treaba.”

Deoarece — Concluzia este, ok — cu sute de ani in urma in deserturile Africii de Nord oamenii obisnuiau sa se adune sa sarbatoreasca luna prin dansuri si muzica sacre ce durau ore in sir, pana la rasarit. Si erau intotdeauna minunati, pentru ca dansatorii erau profesionisti si erau remarcabili, corect? Dar uneori, foarte rar, ceva se intampla, si unul dintre interpreti iesea cu adevarat din comun. Sunt convinsa ca stiti cu totii la ce ma refer, pentru ca toti ati vazut, intr-un anumit moment, o astfel de interpretare. E ca si cum timpul se opreste iar dansatorul paseste printr-un fel de portal si, desi nu face nimic diferit decat de obicei, in celelalte 1000 de seri, totul se aliniaza. Dintr-o data nu mai pare a fi in intregime om. Este luminat din interior si luminat de jos este aprins de focul divinitatii.

Pe vremuri, atunci cand se intampla oamenii stiau ce era si ii spuneau pe nume. Isi impreunau mainile si incepeau sa scandeze „Allah, Allah, Alllah, Doamne, Doamne, Doamne.” Este Dumnezeu. Un amanunt istoric interesant — cand maurii au invadat sudul Spaniei, au dus cu ei acest obicei iar pronuntia s-a transformat de-a lungul secolelor din „Allah, Allah, Allah'” in „Ole, ole, ole.” si se aude inca in timpul luptelor cu taurii si dansurilor flamenco. In Spania, cand un interpret a reusit ceva imposibil si magic se striga „Allah, ole, ole, Allah, magnific, bravo.” de neinteles iata – o farama de Dumnezeire. Este minunat, pentru ca avem nevoie de asa ceva.

Dar partea grea vine a doua zi de dimineata cand dansatorul insusi se trezeste si descopera ca este marti, ora 11 dimineata si nu mai este o sclipire a Divinului. Este un muritor care imbatraneste si pe care il dor genunchii si s-ar putea sa nu mai urce niciodata la asemenea inaltime. S-ar putea ca nimeni sa nu mai invoce numele Domnului atunci cand el se roteste deci ce se presupune ca ar trebui sa faca el cu restul vietii sale? Este greu. Este una dintre cele mai dureroase acceptari de facut in viata creativa. Dar poate nu ar fi un chin chiar atat de mare daca nu ai crede inca de la inceput, ca cele mai extraordinare parti ale fiintei tale vin din interior. Poate daca ai crede pur si simplu ca ti-au fost imprumutate de catre o sursa inimaginabila pentru cateva momente splendide din viata ta urmand sa fie date mai departe altcuiva, atunci cand momentele s-au incheiat. Daca ne gandim astfel, totul incepe sa se schimbe.

Eu asa am inceput sa gandesc si asa am gandit in mod sigur in ultimele luni de lucru la cartea care va fi publicata curand, o continuare excesiv de asteptata, periculoasa si infricosatoare a ciudatului meu succes.

Si ce am de facut, de repetat cand imi pierd curajul este: nu iti fie teama. Nu fi speriata. Pur si simplu fa-ti treaba Continua sa iti faci partea, oricare ar fi ea. Daca esti dansator, atunci danseaza. Daca geniul divin si excentric ce iti este repartizat decide sa lase sa se intrezareasca extraordinarul, chiar si pentru o clipa prin eforturile tale, atunci „Ole!” Si daca nu, danseaza oricum. Si cu toate astea „Ole!” pentru tine. Cred in aceste lucruri si cred ca ar trebui sa le predam. „Ole!” pentru voi, totusi, pur si simplu pentru ca aveti o dragoste curata pentru omenire si incapatanarea de a participa in continuare.