skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Drumul

 

Mă simt obosit, dar nu mai mult ca în alte seri în care vin de la muncă. Pașii mă poartă mecanic printre blocuri. Astăzi a fost zi de salariu, acea zi în care „muncim pe bani”. Nu am griji, nu am probleme, stau cu părinții, prin urmare, banii sunt numai pentru „sufletul meu”. O bere cu amicii, o excursie din când în când și alte mici distracții ocazionale. Viața e frumoasă.
– Dă-mi și mie… nene, îl aud pe un cerșetor lângă mine.
Hainele terne, de o culoare pământie, relativ curate dacă nu ținem cont de mâneci și de pantofii plini de noroi, ce îți zdrobesc retina cu a lor culoare portocalie, nu indică o persoană care să trăiască în lipsuri. Dar fularul ce a fost odată alb, acum e de o culoare incertă și îmi dă o senzație de nesiguranță. E totuși vară. Capul mic, cu ochii bulbucați stă cocoțat, pe gâtul scurt și e înfipt în gulerul albastru al cămășii, precum o floare în ghiveci. Să tot aibă vreo treizeci de veri, că numai primăveri n-ai putea spune, zărindu-l. Arătarea aceasta dubioasă a răsărit din pământ în negura înserării, iar glasul lui e dulce precum drujba ce mușcă adânc din lemnul copacului. Omul este vânjos, în putere, așa că vorbele îmi vin fără ca să le gândesc:
– Du-te și muncește îi spun eu repezit. Ești ditamai omul, se poate să cerșești?
– N-am ce mânca, îmi răspunde el el, cu o privire lungă.
– Nu e problema mea, îi spun, îndepărtându-mă de el.
Acum, după ce m-am distanțat suficient, stau și mă gândesc dacă am făcut bine, sau omul era într-adevăr un nefericit lovit de soartă. Inima mea e bună și obișnuiesc să-i ajut pe alții, dar, de data aceasta, mi s-a părut că sunt mințit. Oare e bine să ajuți pe cineva chiar dacă știi că te minte? Dumnezeu ce părere are? Și dacă nu există Dumnezeu, atunci cine ține socoteala?
Uff… câte gânduri existențiale îmi năpădesc mintea. Chiar așa, există oare Dumnezeu? Nu știu. Sunt mulți care cred, dar și mulți care neagă. Eu sunt la mijloc, va trebui să mă decid dacă să fiu cu unii sau cu alții, nu pot să stau întreaga mea viață nehotărât.
– Ioaneee! se aude de departe.
Oare cine mă strigă? Poate îl caută pe alt Ion, dar vocea pare familiară. Întunericul s-a lăsat peste cartier, lămpile chioare nu mă ajută prea mult. În vegetația deasă, ce a crescut anapoda printre cutiile la care noi le spunem blocuri, nu se vede aproape nimic. Pentru ca sunt acum exact sub miezul de lumină al unui felinar, pot fi văzut de la o oarecare distanță, în schimb, nu zăresc nimic mai departe de trei patru metri. Să răspund chemării? Mai bine să aștept, dar mă voi trage strategic mai departe de zona luminoasă, întunericul să-mi fie prieten, nu dușman. Îmi continui drumul încă zece metri în semiobscuritatea caracteristică zonelor pietonale din cartier.
– Ioanee! se aude înă o dată vocea, acum e mult mai aproape. Ajunge în sfârșit sub felinar și îl recunosc pe Dalin. De fapt, îl cheamă Alin, dar toată lumea îi spune Dalin pentru că e doctor. E cu opt ani mai mare decât mine, dar suntem prieteni buni. Se povestește că în seara în care a terminat facultatea a fost sunat de cineva care dorea să vorbească cu el. Nu i-a recunoscut vocea și i-a spus că vrea să ia legătura cu Alin. Replica lui a rămas de pomină. „Aici nu mai locuiește niciun Alin, la acest număr puteți vorbi doar cu domnul Doctor Alin. Să vă fac legătura?” De atunci i s-a spus Dr.Alin, apoi a rămas doar Dalin.
– Unde ești?
– Aici sunt, Daline! îi răspund și eu.
– Ioane, tu ești băiat deștept, hai să vorbim o clipă, să stăm pe banca de colo, îmi spune el arătându-mi o băncuță de pe alee.
– Stăm, de ce să nu stăm, dar te văd cam agitat.
– Stai să vezi ce am pățit azi la spital, îmi spune el trăgându-și cu greu sufletul.
– Calmează-te, și ia-o încetișor. Povestește.
– Ai auzit de cei care sunt declarați morți și apoi revin la viață?
– Da, am auzit, erori medicale.
– Nuuu. Mi s-a întâmplat mie, spune el agitat.
– Ai murit Daline și ai înviat?
– Nu mie, unei băbuțe. O pacientă de-a mea.
– Cum așa?
– Acum trei zile își dăduse sufletul. Sunt doctor, ce Dumnezeu. Eu i-am semnat certificatul de deces. Cu ochii mei am văzut când s-a stins.
– Și?
– Azi a venit la mine să-mi spună că o doare spatele, că nu era coșciugul comod și a stat prost în el. Dorea o pastilă pentru asta.
– Ceee??? Nu-mi vine să cred.
– Da, astea au fost primele ei cuvinte. Eu am simțit că mi se oprește inima. Apoi mi-am revenit un pic și am pus-o să povestească. Zicea că au dus-o acasă acum două zile și ea și-a revenit ieri seară. S-a trezit că era pusă în coșciug, avea și crucea gata, dar nu s-a speriat. S-a dat jos de pe masă, s-a dus la bucătărie și a văzut că nu e nimeni așa că s-a apucat să gătească. Dimineață, i s-au întors feciorii cu nurorile și întreg alaiul, pregătiți s-o ducă la groapă.
– Incredibil! spune eu râzând. E prea de tot! Așa ceva nu se poate!
– Stai așa că nu e tot! Băbuța îmi spunea cu mândrie că a fost bine că s-a sculat, că a avut cu ce să-i omenească pe toți musafirii.
– Daline, tu râzi de mine!
– Nu Ioane, spun adevărul! Îți dai seama cât de șocat am fost eu! Că eu am verificat-o și era rece ca gheața, n-avea puls, nu răspundea la stimuli, era dusă. Eu nu semnez certificatele de deces ca primarul.
– Ciudată întâmplare!
– Să știi că există ceva Acolo Sus. Ioane, eu nu-mi pot explica ce am văzut azi, spune el gânditor.
– Daaa… îi răspund eu. Apoi, stăm amândoi privind Luna cum încearcă să-și croiască drum printre nori. E liniște în cartier. Eu încep să mă rog în gând cu ochii pe cer: „Doamne, poate Dalin mă minte, poate a fost ceva normal, poate e o întâmplare, dar dacă exiști Doamne fă o minune.” După mai multe minute de liniște, încep să vorbesc:
– Daline, mă duc să iau mașina, mă sufoc în orașul ăsta, vreau să mă duc undeva unde pot să respir aer curat.
– Și aici ce are? E liniște, aer este, că e multă vegetație…
– Daline vreau să fac în seara asta o plimbare, și nu vreau să fiu singur, vreau să vii cu mine. Trebuie să mergem împreună.
Ochii lui albaștri mă privesc lung. Pare să fie într-o stare de tensiune mare. Nu-mi dau seama dacă îi tremură un pic picioarele sau blugii sunt în adierea vântului. Mișcarea lor se oprește și Dalin pare să fi luat o decizie:
– Sunt de acord. Oricum, n-am stare de nimic.
Peste o jumătate de oră ieșeam din oraș, călare pe Dacia mea zdrăngănitoare ce scoate fum și zornăie mai tare decât o cutie de tablă plină cu șuruburi. Dalin privește drumul fără să spună nimic. Mergem în tăcere, dacă tăcere poate fi numit acel zgomot infernal pe care îl scoate motorul. Probabil că își menajează corzile vocale. Ar trebui să strige ca să-l aud. Eu vreau să ajung pe un deal unde mergeam în excursie când eram mic. Sunt aproape treizeci de km. până acolo. Șoseaua pare că a îngețat fiind luminată de farurile puternice. Luminile orașului se împuținează. Fantome ale unor umbre rămân în urma noastră. Sunt siluete de copaci, de cladiri, de tufișuri de pe marginea drumului.
Dintr-o dată, văd un drum care cotește și simt că involuntar mâinile mele trag dreapta de volan. Cu greu reușesc să-mi revin și rămân pe drumul principal, care continuă drept precum o spadă de lumină ce despică noaptea. Îmi spun în mintea mea „Doamne, pentru o minune în seara asta, sunt gata să fac orice.” Apoi fără să vreau calc frâna. Poate Dumnezeu dorea să fac la dreapta, poate acolo e minunea pe care o caut. Simt că ceva mă atrage către acel drum de care am trecut. Voi întoarce!
– Ce faci Ioane? mă întreabă Dalin nedumerit.
– Am ratat drumul, îi spun eu, ca să explic motivul opririi.
– Dar unde mergem? Credeam că ne plimbăm fără o țintă precisă.
– Vreau să te duc într-un loc special, spun eu, încercând să-mi păstrez calmul.
– Bine, dar să nu dureze mult. Dacă nu mă amețea baba de azi, nu mă urcam în veci în mașina ta.
În timp ce fac manevrele de întoarcere, conform legilor în vigoare, nedorind să fac un popas și să am o discuție cu un agent de circulație în miez de noapte, mintea mea devine din ce în ce mai curioasă. Aștept ca amicul meu să-și destăinuie motivul pentru care m-a refuzat de fiecare dată când l-am invitat în mașina mea. Părul tuns scurt îi dă o prestanță ce depășește cu mult vârsta sa reală. În acest moment îmi dau seama că până și cămașa albastră îi sta perfect, chiar dacă șade așezat într-o poziție incomodă. Scaunul din dreapta nu poate fi dat în spate din pricina unei defecțiuni mai vechi pe care n-am remediat-o încă. Prin urmare, Dalin nu-ți poate întinde picioarele, și este destul de înalt. Misterul hainelor rămâne. Eu orice pun pe mine, arat de parcă acum am ieșit cu ele de la spălătorie fără să fac popas prin zonele unde e stăpân fierul de călcat. Dar sunt alții, precum Dalin, care ies și dintr-o mlaștină perfect imaculați.
Vreau să-l provoc:
– De ce Daline? Ți-e frică de mine? Crezi că sunt un conducător auto atât de slab?
– Nuu… dar mi-e frică de mersul cu mașina.
– Dar cu transportul în comun de ce mergi, dacă ți-e frică?
– E altceva, autobuzele sunt mari.
– Dar tot mașini sunt.
– E adevărat. Totuși în ele nu mi-e frică. Acum cinci ani am avut un accident urât și de atunci nu mai pot conduce, nu mai pot sta nici măcar ca pasager într-o mașină condusă de altcineva. Acum e prima dată când o fac.
– Și cum ai reușit să treci de data asta peste frica ta?
– Nu știu, dar n-o mai simt. Acum singurul lucru de care mi-e teamă e să nu-mi revină.
– N-ai grijă, odată ce ai trecut de ea, rămâne în urmă, spun eu, depășind un Trabant.
Odată intrați de strada lăturalnică o vedem cum se afundă în mijlocul pădurii. Sincer, e cam sinistru pentru sufletul meu. Plimbarea începe să devină o aventură. Drumul este larg și bine asfaltat. Nu-mi fac griji. Din păcate, acel sentiment mă cuprinde din nou, doar că de data asta trebuie să virez la stânga. E o străduță mult mai mică. S-a terminat asfaltul, doar farurile mai aruncă o lumină de-a lungul drumului. Sunt multe curbe și nu vedem prea departe. Frica începe să-și croiască drum în sufletele noastre. În mod ciudat, sunetul puternic al motorului ne mai îmbărbătează. Parcă am umbla cu discoteca după noi.
– Unde mergem? îi aud vocea companionului meu, nu mai puternică decât o șoaptă, sau cel puțin, așa mi se pare mie. Probabil el a vorbit destul de tare, dar glasul lui s-a strecurat cu greu printre decibelii motorului.
– Ai să vezi spun eu, încercând să par încrezător.
– Dar să știi că ai o problemă cu tacheții de la motor, îmi spune el încercând să iasă din peisajul neprietenos.
– Daaa… Gospodinele bat covoarele, poliția bate infractorii, tacheții bat și ei, e legea firii, încer eu să destind atmosfera.
Pădurea începe să se rărească și după temperatura motorului îmi dau seama că bătrânei mele Dacii nu-i priește acest drum accidentat, care urcă spre o destinație necunoscută. Văd un refugiu pe marginea șoselei și frânez. Trebuie să opesc aici. Motorul nu mai poate. Mașina e prea încinsă.
Ridic capota și las aerul rece al nopții să mângâie motorul și bujiile.
Dalin coboară înspăimântat și se uită în jur.
– Ioane ești nebun? ce căutăm noi aici, în pădure, la marginea unei râpe la ora asta?
Arunc o privire disperată în jur, vreau să-i dau un răspuns care să-l mulțumească, dar văd ceva în râpă, ceva care nu pare să fie de acolo. Nu se potrivește cu peisajul. Sau poate umbrele nopții mă păcălesc. Privesc concentrat acel loc și chiar atunci Luna se hotărăște să iasă din nori și să lumineze puternic.
Acolo jos e o căruță distrusă și se vede clar un trup. Îi fac semn prietenului meu.
Acum privim uluiți și ne dăm seama că o căruță a ieșit de pe drum si s-a răsturnat în râpa destul de adâncă. Nu mai avem nevoie de nicio îndrumare. Eu ajung primul la persoana ce e blocată sub resturile căruței. E o femeie care suferă îngrozitor. Abia are forță să șoptească. Nu-mi dau seama ce încearcă să-mi spună așa că mă aplec peste ea.
– Tu ești îngerul? mă întreabă ea.
– Da, spun fără să gândesc. De ce?
– De două ore mă rog la Dumnezeu să-mi trimită un înger să mă salveze pe mine și pe fica mea.
– Unde e fata ta?
– Acolo spune ea arătându-mi un ghem de haine la câțiva metri depărtare.
Dalin se repede acolo și găsește un prunc mic, de doar câteva luni. Trăiește. Nu pare să aibă nimic. Îi face un consult rapid și-mi spune că e bine. Apoi trece la mamă. O scoatem cu greu de sub acele resturi. Pământul și câțiva bolovani antrenați odată cu prăbușirea făceau ca toată operațiunea să fie dificilă. Doamne, ce bine că Dalin e medic. A durat aproape o jumătate de oră până când mama și cu fica ei erau la mine în mașină. Am ajuns la spital destul de repede. Acolo Dalin m-a întrebat:
– Unde trebuia să ajungem noi?
– Acolo unde am ajuns, la accident.
– Femeia va fi bine, dar nu mai rezista mult. Dacă o găsea cineva dimineața era prea târziu pentru ea.
– Știu, i-am răspuns zâmbind.

Autor: Răzvan

Cărți de același autor: Trepte spre Cer, File de Lumina

Comentarii (20)
  1. Buna dimineata, nu stiu daca as avea cuvintele potrivite sa spun ce am simtit citind aceasta poveste.La final mi-au dat lacrimile…Am sa incerc in acelasi ton, sa va povestesc si eu o intamplare personala..
    In 1995 aveam o masina Dacia – cumparata la mana a doua , de care eram tare mandru…Cu citeva zile inainte de Craciun , am hotarat sa mergem la tara . Un drum de aprox.160 km…Eu sotia si copilul. Dupa ce am venit de la serviciu , dupa cateva mici pregatiri, am plecat la drum.Deja se intuneca , Iarna frig…Dupa vreo 50 de km. parcursi a inceput sa se aprinda lampa avertizoare de la ulei…Oricum nu avem ce face , deja se intunecase. Am mai mers vreo zece km. cand au aparut si zgomotele suspecte de la motor…Am oprit si am intors masina in directia ,,spre casa’’ parcata cumva pe jumatate in sant..
    Afara era deja noapte, incepuse sa si ninga…Am facut la repezeala un plan. Eu ma intorc in prima localitate si de acolo telefonez la un prieten sa vina cu o alta masina …Am facut in disperare cu mana la putinele masini care treceau – nu a oprit nici una..Nu ma vedeau din cauza fulgilor de zapada si a noptii..Am pornit pe jos , disperat pe marginea soselei…Afara era din ce in ce mai frig…iar sotia si fata erau in masina stricata pe marginea drumului…In acele momente nu stiu daca ma rugam sau nu…Eram prea speriat. Dupa cam 500 de metri parcursi langa mine a oprit o masina . Un tip in varsta la volan , ma intrebat pe un ton glumet…,,Unde ai plecat prietene pe vremea asta..? Hai urca..’’ Am intrat . Era insotit de o femeie cu mult mai tanara…A pornit la drum iar eu am explicat in cateva cuvinte ce sa intamplat si ce vreau sa fac…Deja parcursesem vreo doi km. A franat brusc si ma intrebat – Acum sotia si fata sunt acolo in masina..?
    A intros si in cateva minute eram deja ,,remorcati’’- agatati cu o sufa de Mercedesul acestui om cu suflet mare…Acasa la o cafea , mi-a spus si cine e in momentul in care eu tot incercam sa ii ,,platesc’’ pentru acest gest…Nu am ramas prieteni. El se invarte in alte ,,cercuri’’….A fost doar o poveste cu final fericit…
    De cate ori treceam prin acel loc – destul de des – ne aduceam aminte cu drag de acel om si de Dumnezeu care ni-la trimis ca pe un inger salvator.
    Au trecut cam trei ani. De data asta veneam de la tara , inainte de Craciun. Tot o Dacie dar aceasta era nou nouta…Incarcata cu toate cele provizii. Deodata pe marginea drumului am vazut o masina oprita si un baiat care facea semne disperate…Am oprit . Era un pusti incepator din Galati care inpreuna cu doua bunici voiau sa ajunga in orasul de la malul Marii la rude , acum inainte de Craciun.Masina sa stricat si astepta de ore bune un ajutor…Masina lui era ,,parcata’’ pe sant ,aproximativ in acelasi loc in care cu trei ani in urma eu a-mi lasasem famila in masina…Culmea coincidentei a fost cand , stanjenit a spus ca nu in Constanta vrea sa ajunga ci in…orasul in care locuiam eu…pe o strada vecina cu a mea efectiv la 50 de metri de casa mea…
    Fara multe explicatii l-am ,,tarat’’ la propriu cu tot cu masina incaracata – a lor – pana in fata blocului acasa la rudele lor..
    Tot drumul am crezut ca rup masina in doua…Pustiul nu stia sa mearga cu masina agatata de o sufa…Dar tot drumul eu zambeam si spuneam cu voce tare…,,Acum stiu ca Dumnezeu exista..’’
    Cand desfaceam sufa cu care il remorcasem , pustiul ma intrebat cat il costa aceasta ,,operatiune’’…L-am privit si am spus…,,Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a permis sa inteleg cum stau lucrurile in viata asta…Fa si tu la fel…’’ Cele doua bunicute m-au imbratisat fara sa ne spunem un cuvant…Ce simteam era de ajuns.

    PS. Ieri am fost foarte amuzat de ,,concluziile ‘’ unor ,,ghicitori’’ in stele..comentatori pe acest site…Sunteti simpatici…Fara cuvinte.
    Va doresc o zi buna.

     
    1. Stimate domn…am gresit si imi cer sincer mii de scuze. Neintelegerea textului postat de dumneata si poate agasat de vesnicele interventii mai „deosebite” ale colegei noastre Luiza…m-au lasat dus de …In fine recunosc ca am gresit .Sper ca scuzele mele sa fie acceptate!
      Apreciez povestea ta, Vali …Este demna de acest site „File de Lumina!

       
  2. -,, Tu ești îngerul? mă întreabă ea.
    – Da, spun fără să gândesc. De ce?
    – De două ore mă rog la Dumnezeu să-mi trimită un înger să mă salveze pe mine și pe fica mea.,,
    ……………………………………………………………………………………
    In Biblie, regăsim în mai multe citate secretul întregului proces de materializare a dorinţelor. „După credinţa voastră, fie vouă!” „Cere şi ţi se va da!” „Adevărat vă spun că dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia «Mută-te!» şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Matei 17, 20) „Toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Marcu 10, 27) „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11, 24)
    Celulele creierului emit unde magnetice ori de cate ori ne gandim la ceva . Acestea calatoresc in infinit in Oceanul Gandurilor ( Mintea lui Dumnezeu ) Cand ne dorim ceva cu intensitate fiecare celula din corp devine o celula magnetica . Noi insine devenim un magnet pentru a atrage lucrurile asupra carora ne concentram , atentia , emotiile ….In concluzie :
    Orice ne dorim cu adevarat poate deveni realitate …Exemplul din povestea de astazi….
    Universul este infinit ..Nu cunoaste limite …
    Omenirea este un organism unitar …Tu nu este separat de lume , traiesti in simbioza cu tot ce exista ..Fiecare fiinta are un rol in acest echilibru al vietii pe Pamnt …
    – ,, Unde trebuia să ajungem noi?
    – Acolo unde am ajuns, la accident. ,,
    Cat despre batrana care ,, a inviat ,, din morti…Inca ,, nu-i sosise ceasul ,, :) Nu-si indeplinise misiunea pentru care a venit , Aici , pe Pamnt …
    Mi-a placut povestea ..A fost …,, o manifestare ,,…. a…. Legii Atractiei ….Asa ca …
    Supraveghează-ţi gândurile căci ele devin cuvinte. Supraveghează-ţi cuvintele căci ele devin acţiuni. Supraveghează-ţi acţiunile căci ele devin obicei. Supraveghează-ţi obiceiurile căci ele devin caracter. Supraveghează-ţi caracterul pentru că acesta va deveni destinul tău.
    – citat din Lao Tse
    Multumesc Razvan …pentru clipa frumoasa daruita pe ziua de astazi …
    Toate Drumurile duc la … File de Lumina …. In mod sigur va va darui un motiv de a fi bine dispusi , in fiecare zi ! :)
    Pacea , Lumina si Iubirea din sufletul meu , vi le daruiesc cu mare drag !
    O zi minunata ! :)

     
    1. Multumesc Rosa pentru gandurile tale calde. Intr-adevar sunt intamplari care ne arata ca exista miracole in viata fiecaruia.
      O zi minunata!

       
  3. Lacrimi de fericire si de bucurie ca intr-adevar Dumnezeu exista si ne dovedeste asta tot timpul.
    Multumesc Razvan, Multumesc Vali, povestile voastre, precum si intamplari din viata mea, imi dovedesc
    MIRACOLELE de care avem parte in fiecare zi.
    MULTUMESC !

     
    1. Multumesc Milena, viata este frumoasa, mai ales atunci cand poti sa privesti partea plina a paharului.
      O zi superba iti doresc!

       
  4. Absolut superb! si adevarat in acelasi timp…
    Zi de zi AM – avem astfel de intamplari, experiente si miracole…trebuie doar sa le observam…uneori doar sa intrebam de ce s-a intamplat asta? sau cum s-a intamplat …ori, doar sa ne amintim ce gandeam ieri, acum o luna sau poate acum un minut…:)
    Viata e minunata, trebuie doar sa o ,,traim,, asa cum e ea si vom primi totul in schimb, cu incredere.

     
    1. Felicitari pentru ca aveti ochii sufletului deschisi. Astfel puteți vedea aceste miracole zilnice.
      Viața este într-adevar minunata!
      O seara plina de bucurie!

       
  5. Exact asta e realitatea… totul este într-o ordine divină perfectă. Când afli asta trăiești pentru a fi înger pentru alții sau ceilalți vor fi îngeri pentru tine… sau, mai simplu, oameni mână în mână, inimă lângă inimă. Cred că toți avem cel puțin o experiență de genul acesta… de nu, martori care iau aminte! Mulțumesc, Răzvan!

     
    1. Da, asa e fiecare simte cateodata ca „trebuie” sa faca ceva. Abia la sfarsti afla si de ce. :)
      O zi minunata!

       
  6. Universul este mare, vast și complicat si, uneori, foarte rar, se intampa lucruri imposibile si le numim miracole.
    Miracolele se intampla atunci cand iesi de pe drumul (vietii ) a ceea ce ti -ai propus, cand esti dispus sa iesi din tipare.
    Si atunci miracolele/minunile nu devin intampatoare,si nici imposibile, ele pot deveni realitate , cand sunt controlabile.
    Unii oameni spun că un răsărit de soare este un miracol, pentru că este oarecum misterios și de multe ori foarte frumos, dar alte persoane spun că este pur și simplu un fapt din viață.
    Depinde de fiecare… ce inteleage si ce vede…..
    Click pe link:
    http://www.youtube.com/watch?v=wt5Zsgsbmp4

     
  7. Frumoasa povestirea Razvan . Se spune ca fiecare poate fara sa stim suntem ingeri in viata cuiva cand intr-un moment de grea cumpana suntem acolo si stim sa ajutam atat cat si cum putem actiona. Uneori e de ajuns o vorba , alteori o fapta. Si viata fiecaruia este un sir de evenimente si intamplari. Sunt multe inexplicabile cu stiinta si mintea de acum si chiar cu toate variantele de spiritualitate, dar viata merge mai departe. Si avem loc toti pe planeta.Slujbele se tin dupa nastere si dupa moarte – intre timp se traieste in realitate. Viata este o lectie deschisa in care invatam fie ca vrem, fie ca nu, care sunt legile ei si mai ales unicitatea vietii si prezentei fiecaruia.

     
  8. Foarte frumoasa povestirea, felicitari Razvan!
    Din cate am observat pana acum, majoritatea (daca nu toate) povestirile tale sunt redate la persoana intai. Ceea ce are un impact foarte bun asupra cititorului, captivandu-l si atragandu-l ca parte din poveste. Un mic secret cu impact mare :)
    Si ca a doua observatie, inteleg ca introducerile lungi au rolul de a te familiariza cu mediul, personajele, atmosfera etc… dar uneori ele sunt inutile si un pic prea lungi. Nu de putine ori ele nu au nici o treaba cu povestea principala. In cazul de azi, care-i faza cu cersetorul? Chiar nu putea sa lipseasca?
    In rest inca o data felicitari, ai scris inca o povestire mi-nu-na-ta!

     
    1. Eu ma „teleportez” in poveste si scriu ceea ce vad si ceea ce simt. Povestea se scrie singura, iar cersetorul este doar un decor pentru actiune, el da o anumita stare celui care citeste, Creeaza atmosfera :).
      Pvestea o puteam scrie si in 10 randuri, dar asa am vazut-o eu, in forma in care este acum pe site.
      O fi bine, o fi rau, asta este.
      :Thinking:
      O zi minunata!

       
  9. Multumesc Razvan,felicitari ! Binecuvantat sa fii de Dzeu,ptr.harul tau minunat, de a scrie,de a ne hrani sufletul de tot ce inseamna, FRUMOS, OMENIE,IUBIRE de semeni,de noi insine…de VIATA !….o zi superba !

     

Dă-i un răspuns lui Razvan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top