Șireturile unchiului
Trăia odată un băiețel într-o familie de oameni înstăriți. Părinții săi au vrut să-i arate calea mai ușoară a vieții și s-au străduit să-i ofere tot ceea ce-și dorea. I-au dat haine frumoase, mâncare bună și jucării pe măsură.
Fratele tatălui era un om bun, care nu avea mare avere. Chiar dacă trăia într-o căsuță micuță avea parte de mulți prieteni deosebiți și de vecini săritori. Viața lui era plină de bucurie.
Părinții copilului adeseori îl încărcau cu daruri și-l trimiteau să-și petreacă timpul cu unchiul cel drag atunci când ei plecau din oraș cu treburi.
Fiecare vizită reprezenta pentru copil un motiv de bucurie. Adesea unchiul îl plimba prin pădure și-i prezenta plantele și animalele care trăiau acolo. Pentru fiecare dintre ele unchiul inventa o scurtă pozestire cu tâlc. Astfel, magia naturii ii se dezvăluia în fața ochilor mirați de copil.
După un timp, copilul a crescut și a început să-și viziteze unchiul din ce în ce mai rar. A început să le acorde prietenilor de-o seamă din ce în ce mai mult timp. Devenise un adolescent înalt cu o puternică personalitate. Atmosfera blândă, patriarhală din casă a început să fie din ce în ce mai des tulburată de certurile dintre copil și părinții săi. Acesta nu dorea să-i ajute cu nimic și mereu fugea degrabă să se întâlnească cu prietenii săi.
Părinții erau foarte supărați și nu puteau cu niciun chip să-l strunească. De fiecare dată când îi spuneau ceva, tânărul sărea ca ars.
Atunci, tatăl s-a hotărât că cel mai bine ar fi să-l cheme la un sfârșit de săptămână pe fratele său. Știa că în ochii copilului acesta era o persoană deosebită, plină de înțelepciune. Fără să-i spună nimic băiatului, l-au invitat pe unchiașul cel drag și i-au povestit toate necazurile lor. Acesta din urmă a acceptat cu mare bucurie invitația și într-o vineri, după prânz, a sosit la ei.
Tânărul și-a văzut unchiul și s-a bucurat nespus, și-a amânat toate întâlnirile cu prietenii și a decis să-și petreacă sfârșitul de săptămână împreună cu acesta.
La cină, din vorbă în vorbă, părinții au început să se plângă de comportamentul băiatului, de faptul că acesta nu vrea să-i ajute cu nimic și se arătau foarte îngrijorați de viitorul său. Adolescentul riposta de fiecare dată, dar în sufletul său era rușinat că toată această discuție avea loc în fața unchiului său la care ținea atât de mult. Pe de altă parte, unchiul stătea în capul mesei și zâmbea fără să scoată un cuvânt.
Ca la fiecare ceartă și de data aceasta copilul se supără atât de tare încât ieși din cameră și se duse în dormitorul său.
Sâmbătă dimineață, tânărul își găsi unchiul în grădina din spatele casei. Au început să stea de vorbă la fel ca atunci când el era mic. Totuși, cu fiecare cuvânt, băiatul aștepta ca unchiul să-i reproșeze purtarea sa astfel încât el să se poată justifica. Acel cuvânt nu a sosit oricât a așteptat băiatul. El nu îndrăznea să pornească discuția și a decis să aștepte. La fel s-a întâmplat și în ziua următoare.
Cu toate că băiatul își dăduse seama că tatăl său și-a chemat special fratele pentru a-l dojeni, vedea că acest lucru nu se întâmplă iar timpul petrecut împreună se scurgea implacabil.
Duminică seara, unchiul se pregătea să plece la casa lui. Atunci îl rugă pe băiat să-i încheie șireturile de la pantofi întrucât el era bătrân și nu mai putea face acest lucru. Băiatul a sărit imediat să-l ajute.
Cât timp băiatul era aplecat la picioarele sale bătrânul glăsui:
– Ții minte nepoate cât de puternic și de vânjos eram când te luam în spate prin codrii de nepătruns?
– Cum să nu, este o amintire foarte dragă mie. Fiecare clipă petrecută cu tine este o mare bucurie.
– Uită-te la mine cât de bătrân și de neputincios am ajuns. Tu trebuie să-mi legi șireturile pentru că eu nu o mai pot face, a spus bătrânul zâmbind.
Învățat cu povestirile pline de tâlc ale unchiului, băiatul a realizat că aceste cuvinte erau mai profunde decât păreau la prima vedere. Și-a dat seama că el a crescut și a devenit mai puternic iar părinții lui îmbătrânesc. Dintr-o dată, comportamentul său i s-a părut iresponsabil.
De atunci, băiatul s-a schimbat complet, și cu multă dragoste față de părinți, i-a ajutat mereu.
În memoria
vărului meu mai mare ce m-a purtat
prin codrii și prin munți,
atunci când eram copil,
Razvan
Comentarii (45)
Dă-i un răspuns lui Razvan Anulează răspunsul
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Pentru această povestioară ( şi nu numai) pot spune că te iubesc de-a dreptul. Namaste
Si eu va iubesc pe toti. Sa ai numai zile minunate. Namaste
Minunata povetire din viata noastra.Multi dintre noi vor sa domine copilul ptr simplul motiv ca ei sunt cei mari si trebuie sa fie ascultati.Exemplul de intelepciune al unchiului ar trebui sa fie urmat ASTAZI ptr.a avea o generatie cu mai multa generozitate si respect .Multumesc ,Razvane!
Nu este vorba de dominare, este vorba de experienta. Dominarea nu-si are rostul.Incerci sa-i dai copilului toata experienta ta de parinte. Din pacate, acest lucru nu se prea poate. Fiecare are nevoie de experientele proprii din care sa traga invatamintele pe care le poate trage.
Eu iti multumesc ca ne vizitezi site-ul.
.. povestirea este frumoasa..,dar m-a emotionat ceea ce ai scris „in memoria..” FOARTE FRUMOS ,multumesc..”si continua..”.Namaste !
Ma bucur ca ti-a placut. La varul meu ma gandeam cand scriam aceste randuri.
Namaste.
Multumesc pentru starea ce ma cuprinde citind tot ceea ce publicati. Zi plina de liniste si iubire!
Fericirea este a noastra pentru ca avem cititori atat de sensibili ca tine, pe care cuvintele sa-i impresioneze.
O zi mununata.
Foarte frumoasa povestirea. Si pe mine m-a impresionat dedicatia. Multumesc
Ma bucur si iti multumesc. Dedicatia… mi-e greu sa vorbesc despre ea.
Sa ai o viata plina de bucurii si de iubire.
Fiecare postare a ta Razvan are o valoare si o trimitere..intotdeauna povestirile cu talc
au avut un impact mult mai mare decat reprosurile,cearta..este ca si atunci cand esti
intrebat… cu ce sa te lovesc .?.cu un kg de cuie sau un kg de puf..?cu vorba blanda si
dulce mult mai mult castigam..Sa ai o saptamana plina de iubire si pace1
Sper sa aiba. In aceasta Agora incercam sa scoatem la iveala tot ceea ce este mai bun in noi. Sentimentele pozitive, iubirea, bunatarea, dragostea, compasiunea si celelalte trebuie sa fie si ele hranite. Practic, dorim sa oferim o alternativa la tot ce este negativ astazi in jurul nostru.
O saptamana minunata iti doresc si tie.
Minunată povestioară, deosebit site! Felicitări!
Ma bucur ca iti place. Te asteptam cu mare drag sa ne urmaresti in continuare. Mai avem multe de spus.
Sa ai o zi minunata.
Sa ai zile bune Razvan!
Frumos! In memoriam!
Ce minunat ar fi daca ar exista multi „unchi” si „veri” ca-n aceasta povestioara.
Cu bine,Sefora
Fiecare dintre noi am avut sau avem asemenea cunostinte ori rude. Sa incercam sa-i pretuim si sa incercam sa strangem mai mult relatiile cu ei. Cand nu vor mai fi ne va parea tare rau pentru timpul pierdut.
Lectie utila si necesara!
Lectie utila si necesara.
Multumesc. Ma bucur ca o consideri utila si necesara. Sa ai o zi minunata.
Multumesc.Ai reusit sa ma faci sa pling.Am invatat ceva in seara asta.Reusesti mai mult tacind si facind ,decit o mie de vorbe spuse fara rost.
Vorbete trebuie spuse, dar chibzuite bine, atunci cand este nevoie si doar atat cat este necesar. Si acele vorbe vor deveni miraculoase. Chiar se intampla.
Iti doresc o viata plina de bucurii, iar peste necazuri sa poti trece zambind.
Ce s-ar fi intamplat daca tanarul nu isi mai amintea ca unchiul il purtase in spate prin munti?????????????????????
sau nu vroia sa isi aminteasca?……sau devenise indiferent la amintire?…oamenii se schimba…nu poti miza pe suflete uneori oamenii isi pierd sufletele….
Tanarul nu putea uita zilele minunate petrecute in munti. Uneori el poate nu dorea sa recunoasca asta dar de uitat nu avea cum. La amintiri nu poti fi indiferent deoarece in mod inconstient creierul nostru le pune deoparte in categorii. Cele bune impreuna, cele rele in alta parte. In mod stiintific s-a demonstrat ca amintirile placute sunt mai rezistente odata cu trecerea timpului decat cele rele – si pentru asta trebuie sa-i multumim subconstientului nostru care le readuce mereu la viata pe cele placute. Daca nu ma credeti incercati sa va amintiti depre o excursie sau o perioada din viata dumneavoastra in care ati avut parte atat de bucurii cat si de neplaceri. veti constata ca in minte va vor veni imediat amintirile placute. Acesta este si motivul pentru care barbatilor le place atat de mult sa-si povesteasca aventurile din armata unde 90% din timp era absolut ingrozitor si in 10% din timp era distractie. Nimeni nu-si aduce aminte de cei 90% dar toti povestesc aventurile si distractia.
Oamenii nu prea se schimba decat poate la suprafata. In interior raman aceasi copii care au fost cand erau mici.
Credinta mea este ca nu exista niciun suflet pierdut, rataciti sunt multi, dar niciunul nu e pierdut in adevaratul sens al cuvantului. Mai degraba suntem pierduti noi ceilalti cand renuntam la indreptarea unui suflet ratacit.
multumim Razvan, ce povestiora ,doamne ajuta sa o pot sune si eu viitoruli asteptat nepot ,
NAMASTE
Atunci nu pot decat sa-ti doresc sa ai un inger minunat langa tine care sa te iubeasca tot atat de mult cat il iubesti si tu, iar incercarile vietii sa-i fie usor de trecut.
Poveste minunata, e greu sa fii parinte , crezi ca bunurile materiale ii fac pe copii fericiti dar de fapt ei doresc doar iubire. Critica si observatiile nu au rezultate in schimb educatia cu iubire si intelepciune suplineste orice altceva. Si sa nu uitam de puterea exemplului.
Intr-adevar, este greu sa fii parinte.Educatia este greu de facut iar intelepciunea si iubirea sunt estentiale. Ai subliniat un lucru foarte important. Multumesc.
Putine au fost momentele in care am ramas fara cuvinte,acesta este unul dintre ele, n-am inteles daca povestea este cea responsabila de acest fapt,sau cuvintele frumoase spuse din inima citite „in memoriam”…
Multumesc,o zi buna!
M-a impresionat comentariul tau. Multumesc.
Deosebit comentariul,si sensibil.
Intr-adevar, ai reusit sa ma emotionezi si in dimineata asta noroasa, lacrimile mi-au rasarit in colturile ochilor, nu stiu exact de ce…dar cuvintele tale sunt incarcate cu o energie aparte….
Sunt scrise din suflet… si atunci se simte. Multumesc.
I-am citit articolul fiului cel mare (11 ani). Ne-am intrebat impreuna: „Oare cum de s-a potrivit ?” . Multumim Razvan
S-a potrivit pentru ca nu suntem atat de diferiti, iar sentimentele sunt universale.
Un copil inteligent si un tanar „luat de val” . Este un exemplu extraordinar cum copilaria si adolescenta ne este marcata, amprentata de persoanele din jurul nostru, de experientele pe care le-am trait. Iar parintii lui au ales exact persoana potrivita pentru a-i trezi tanarului constiinta si constienta adormita. E minunat sa avem fiecare o asemenea persoana in viata noastra, capabila sa ne trezeasca din amortire atunci cand singuri nu o putem face. Gratie si lumina, Razvan !
Gratie si lumina si tie. Ma bucur ca povestea ti-a placut. Există persoane pline de dragoste si intelepciune pe care trebuie sa le avem aproape.
Multumesc. E o poveste pentru toata lumea.
Fiecare extrage din aceasta poveste ceea ce i se pare demn de a fi retinut. Intr-adevar este o poveste pentru toata lumea.
Imi place acest site. Foarte frumoasa povestioara, ca de altfel toate articolele postate. Felicitari! Lumina in suflet!
Multumim pentru aprecieri. Speram ca si in continuare sa ai parte de articole minunate.
Ce idee buna ai vut cu sireturile luminoase, parca l-au iluminat pe tanarul care le-a legat pt. unchiul sau .Atunci si-a dat seama ca are responsabilitati. Multumsc pt.poveste. Multele comentarii arata ca ne intereseaza si ne imbucura temele din siteuri.
Cand omul este tratat cu acceptare ,fara a face uz de justitie,judecata,el isi regaseste singur valorile existente inauntrul lui;nu-i pot fi impuse-ar fi o fortare ce ar putea duce,cel mult,la gesturi nesincere.
Este relatata o situatie, din pacate, foarte des intalnita in viata fiecarei generatii. Fiind vorba de acel asa zis „razboi al generatiilor”! Multi copii ajunsi adolescenti, cred ca toata lumea e a lor, au numai ei dreptate, numai ei inteleg vremurile actuale lor…Cei mai in varsta ( parinti mai ales…) sunt depasiti, invechiti, neintelegand noile vremuri. Mai mult, ei – cei tineri, nu inteleg necesitatea respectului, a ajutorului, a politetii, daca vreti…Mereu vom spune: Pe vremea mea , tineri erau altfel….! Dar in orice situatie , cel mai suparator e lipsa de politete , de respect, de gandire ca…”batranetea e o boala contagioasa…”! O astfel de povestire , cu morala , e bine sa fie cat mai des relatata acestor tineri! Pana la urma , multi se vor trezi, dar uneori e prea tarziu. Abia atunci cand batranii( observati ca ma refer in general la cei in varsta, nu numai parintii..) ajung cu nevoi de spitalizare, multe medicamente, situatii de imposibiliate de deplasare, incep si tinerii nostri copii sa inteleaga cat de grea e batranetea. Si in astfel de situati apar , cei drept mai putini, dar totusi sunt, copii care i-ar vrea cat mai repede plecati spre campiile vesnic verzi, ca sa scape de necazurile ce le sunt pricinuite …
Dar sa fim optimisti! Sa incercam sa gasim „unchesi” isteti care sa-i trezeasca la realitate! Doamne Ajuta! Sa avem parte numai de copii iubitori , de care sa fim mandri !! Stimate Razvan! Un alt motiv de emotie mi l-ai creat prin amintirea varului tau! Si eu port amintiri deosebite varului meu Stefanel, care fiind mai mare cu vreo 14 ani decat mine, ma lua in concediile lui si pe mine ( fiind in vacata) in excursiile pe muntii nostri. Ani la rand am batut Bucegii ( in special) si fiecare an a lasat amintiri si intamplari deosebite! NAMASTE!